M6

Modul recapitulativ online

 I. Recapitularea elementelor teoretice:

 

1. Sinteză a elementelor gramaticale

 

Structura standard a unei propoziţii enunţiative

Regula structurării unui enunţ în jurul unui singur predicat se aplică şi în limbajul mimico-gestual. Cu toate acestea, dat fiind caracterul vizual al comunicării gestuale, uneori este foarte greu de definit statutul unui semn ca aparţinând exclusiv categoriei verbului: foarte multe semne reţin caracteristici morfologice care le permit să funcţioneze atât ca substantive, cât şi ca verbe – în funcţie de context (situaţie similară şi în cazul altor limbaje mimico-gestuale din lume: Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. VIII). În plus, ele incorporează, de asemenea, caracteristici descriptive specifice adjectivelor sau adverbelor (Kristin Mulrooney, 2010, p. 153). De cele mai multe ori, contextul este cel care clarifică funcţia pe care o îndeplineşte un semn în cadrul unui enunţ.

 

Elemente nonmanuale neutre şi elementele nonmanuale afirmative

În funcţie de context, propoziţiile enunţiative pot fi însoţite de o expresie neutră a feţei (excepţie fac propoziţiile cu înţeles pozitiv sau negativ pronunţat, care sunt accentuate prin marcatori nonmanuali corespunzători), caracterizată de trăsături ale feţei destinse şi relaxate. De cele mai multe ori, însă, mimica neutră lasă loc, în cadrul comunicării, elementelor nonmanuale afirmative, folosite la sfârşitul enunţului – iar acest lucru se datorează faptului că, în LMGR, exprimarea enunţurilor este însoţită adesea de o încuviinţare prin elemente nonmanuale a informaţiilor transmise prin componentele manuale ale comunicării gestuale.

 

Modalităţi de structurare a enunţurilor în LMGR

În cadrul comunicării gestuale pot apărea variaţii de topică ce ţin de context şi care presupun structuri specifice de combinare a semnelor:

  1. a.    Lipsa subiectului, în situaţiile în care sunt folosite verbe „meteorologice” de tipul „ploua”, „ninge”, „bate vântul”.
  2. b.    Lipsa subiectului, atunci când acesta este subînţeles din context (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 36). De exemplu: Andrei a fost plecat două săptămâni în tabăra de creaţie de la Roma. Azi, a revenit obosit, dar bucuros.
  3. c.    O situaţie similară apare atunci când sunt folosite verbe direcţionale sau după ce persoanele/obiectele la care fac referire subiectul şi complementul au fost stabilite anterior prin fixarea unor referinţe de localizare în spaţiu (Kristin Mulrooney, 2010, p. 20-26).
  4. d.    Prezenţa atributului este opţională şi depinde de context. De cele mai multe ori, este folosit pentru a oferi informaţii suplimentare cu privire la subiect, altele decât cele comunicate de forma substantivului, prin mijloace morfologice (Kristin Mulrooney, 2010, p. 153; Debra Aarons, 1994, p. 66; Sarah Taub, 2004, p. 84; Scott Liddell, 2003, p. 12). De exemplu: Pensula groasă este pe masă. Acuarelele roşii sunt în sertar
  5. e.    Lipsa complementului, atunci când acesta este subînţeles din context, în special în situaţiile în care sunt folosite verbe direcţionale sau după ce persoanele/obiectele la care fac referire subiectul şi complementul au fost stabilite anterior prin fixarea unor referinţe de localizare în spaţiu (Kristin Mulrooney, 2010, p. 20-26). De exemplu: Andreea i-a spus lui Ionuţ că trebuie să picteze mult pentru a-şi exersa talentul, apoi i-a dat câteva sfaturi în legătură cu tehnicile de pictură.

Exprimarea unei interogaţii

Topica propoziţiilor prin care se formulează o întrebare, cu scopul de a obţine o informaţie sau de a preciza anumite lucruri, respectă, de obicei, structura standard a propoziţiilor enunţiative (regula general valabilă şi în alte limbaje mimico-gestuale din lume, cu excepţii bine definite: Clayton Valli, Ceil Lucas, 2000, p. 125; Scott Liddell, 2003, p. 59; Trevor Johnston, Adam Schembri, 2007, p. 191; Kristin Mulrooney, 2010, p. 135). Ceea ce diferenţiază propoziţiile interogative de celelalte tipuri de enunţuri sunt elementele nonmanuale specifice exprimării unei interogaţii.

Enunţul: El pictează. poate fi tradus în LMGR ca: EL PICTA – propoziţiei enunţiativă.

Enunţul: El pictează? poate fi tradus în LMGR ca: EL PICTAENM interogative – propoziţiei interogativă.

Cu toate acestea, în situaţiile în care întrebarea conţine unul dintre semnele „cine”, „cui”, „ce”, „unde”, „când”, „cum”, topica standard se poate modifica, prin situarea acestor semne la sfârşitul enunţului (Kristin Mulrooney, 2010, p. 139):

Enunţul: Unde spune Elena că se organizează expoziţia? poate fi tradus în LMGR ca: ELENA SPUNE ORGANIZEAZĂ EXPOZIŢIE UNDEENM interogative

Opţional, propoziţia interogativă poate fi semnalată şi prin utilizarea semnului ÎNTREBARE (echivalent al semnului de punctuaţie „?”), care poate fi plasat fie la începutul enunţului (pentru a indica faptul că urmează o întrebare), fie la sfârşitul enunţului (pentru a stabili caracterul interogativ al propoziţiei – situaţie similară şi în limbajul mimico-gestual american: Kristin Mulrooney, 2010, p. 150).

[ÎNTREBARE] ELENA SPUNE ORGANIZEAZĂ EXPOZIŢIE UNDEENM interogative – este semnalat de la începutul enunţului că urmează o întrebare

ELENA SPUNE ORGANIZEAZĂ EXPOZIŢIE UNDEENM interogative [ÎNTREBARE] – la sfârşitul enunţului este semnalat faptul că acesta conţine o întrebare

În unele cazuri, pentru a accentua ideea de interogaţie sau pentru a solicita un răspuns prompt, acest semn se utilizează atât la începutul enunţului, cât şi la sfârşitul acestuia.

[ÎNTREBARE] ELENA SPUNE ORGANIZEAZĂ EXPOZIŢIE UNDEENM interogative [ÎNTREBARE]

Mai mult decât atât, repetarea semnului ÎNTREBARE la sfârşitul unui enunţ este folosită de cele mai multe ori pentru accentuarea caracterului interogativ al propoziţiei şi solicitarea imperativă a unui răspuns (Kristin Mulrooney, 2010, p. 150).

ELENA SPUNE ORGANIZEAZĂ EXPOZIŢIE UNDEENM interogative [ÎNTREBARE]repetat

De asemenea, atunci când întrebarea este adresată mai multor persoane dintr-un grup, semnul ÎNTREBARE poate avea o componentă direcţională, parametrul de localizare putând varia în funcţie de orientarea succesivă a semnului către persoanele de la care se aşteaptă un răspuns (Diane Lillo-Martin, Deborah Chen Pichler, 2006, p. 246).

ELENA SPUNE ORGANIZEAZĂ EXPOZIŢIE UNDEENM interogative [ÎNTREBARE]repetat – localizare stânga-dreapta

Elemente nonmanuale interogative

Propoziţiile interogative sunt însoţite întotdeauna de elemente nonmanuale interogative: frunte încruntată, sprâncene arcuite în jos, ochi întredeschişi, baza nasului încreţită, buze uşor ţuguiate şi capul aplecat uşor în faţă, către persoana căreia îi este adresată întrebarea. Aceste elemente nonmanuale însoţesc întreg enunţul interogativ (atunci când este vorba despre o întrebare scurtă) sau numai partea finală a acestuia (atunci când întrebarea este parte integrantă şi finală a unei fraze mai lungi – Kristin Mulrooney, 2010, p. 52).

 

Exprimarea negaţiei

Topica propoziţiilor negative respectă, de obicei, structura standard a propoziţiilor enunţiative, dar ceea ce diferenţiază propoziţiile negative de celelalte tipuri de enunţuri sunt elementele nonmanuale specifice exprimării negaţiei (Judy Reilly, 2006, p. 265). Pentru a reda un înţeles negativ, sunt folosite, ca variație contextuală opțională, şi semne precum: NU, NIMIC, NIMENI, NICIODATĂ etc., cu precizarea că marcatorul nonmanual este obligatoriu (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 297).

Exemplu: Nu-mi place să merg pe stadion, pentru că este gălăgie şi mult fum – prefer să văd meciul de acasă.

Negaţia se aplică verbului sau întregului enunţ (Kristin Mulrooney, 2010, p. 52) și poate fi exprimată numai prin elemente nonmanuale sau prin semne precum: NU, NIMIC, NIMENI, NICIODATĂ etc., însoţite de elemente nonmanuale de negaţie, cu precizarea că marcatorul nonmanual este obligatoriu. Uneori, propoziţiile interogative pot îmbrăca şi o formă negativă, prin utilizarea simultană atât a elementelor nonmanuale interogative, cât şi a celor de negaţie.

 

Elemente nonmanuale de negaţie

Propoziţiile negative sunt însoţite întotdeauna de elemente nonmanuale de negaţie: capul uşor înclinat cu bărbia în piept, frunte încruntată în zona centrală, sprâncene arcuite în jos spre rădăcina nasului, ochi întredeschişi, nas încreţit, buze strânse, colţurile guri îndreptate în jos. Aceste elemente sunt însoţite de o mişcare repetată a capului în plan orizontal, de la stânga la dreapta, şi de o uşoară mişcare de retragere a trunchiului în spate, care simulează distanţarea de conceptul negat. Amplitudinea mişcării şi rapiditatea cu care este efectuată fac de cele mai multe ori diferenţierea dintre o negaţie simplă (amplitudine mică, mişcare normală) şi una vehementă (amplitudine mare, mişcare exagerat de lentă sau foarte rapidă, în funcţie de context). Aceste elemente nonmanuale însoţesc fie numai verbul, fie întregul enunţ cu sens negativ. Adiţional, sunt folosite, în cadrul enunţului, semne cu sens negativ, precum: NU, NIMIC, NIMENI, NICIODATĂ – cu menţiunea că acestea pot lipsi, dar elementele nonmanuale sunt indispensabile exprimării corecte a negaţiei (Judy Reilly, 2006, p. 272).

 

Exprimarea unui ordin, a unei porunci

Topica propoziţiilor imperative, care exprimă un ordin sau o poruncă, respectă, de obicei, structura standard a propoziţiilor enunţiative (Diane Lillo-Martin, Deborah Chen Pichler, 2006, p. 246). Ceea ce diferenţiază acest tip de propoziţii de celelalte enunţuri sunt elementele nonmanuale imperative (Judy Reilly, 2006, p. 264).

Elemente nonmanuale imperative

Propoziţiile imperative sunt însoţite întotdeauna de elemente nonmanuale imperative: frunte încruntată, sprâncene arcuite în jos, ochi întredeschişi, colţurile buzelor orientate în jos. Aceste elemente nonmanuale însoţesc fie numai verbul, fie întreg enunţul cu sens imperativ (Kristin Mulrooney, 2010, p. 18 şi 54).

Exemplu: Pregăteşte-te de plecare, colegii tăi vor veni dintr-o clipă în alta să te ia!

Exprimarea unui îndemn

Topica propoziţiilor imperative, care exprimă un îndemn, respectă, de obicei, structura standard a propoziţiilor enunţiative – ceea ce diferenţiază acest tip de propoziţii de celelalte enunţuri sunt elementele nonmanuale de încurajare/stimulare (Judy Reilly, 2006, p. 265; Trevor Johnston, Adam Schembri, 2007, p. 97). Exemplu: Hai, nu mai fi supărat: poţi participa şi anul viitor la maraton.

 

Elemente nonmanuale de încurajare/stimulare

Propoziţiile imperative, care exprimă un îndemn, sunt însoţite întotdeauna de elemente nonmanuale de încurajare: sprâncene arcuite în sus, ochi larg deschişi, colţurile buzelor orientate în sus, gât în extensie şi bărbia uşor ridicată, îndreptată către înainte, spre persoana căreia îi este adresat îndemnul, însoţite de o mişcare repetată a capului în plan vertical, de sus în jos, cu înţeles aprobator. Aceste elemente nonmanuale însoţesc fie numai verbul, fie întreg enunţul cu sens imperativ care exprimă un îndemn (Scott Liddell, p. 2003, p. 54; Sarah Taub, 2004, p. 27).

 

Exprimarea unei rugăminţi

Topica propoziţiilor imperative, care exprimă o rugăminte, respectă, de obicei, structura standard a propoziţiilor enunţiative, însă ceea ce diferenţiază acest tip de propoziţii de celelalte enunţuri sunt elementele nonmanuale de solicitare (Judy Reilly, 2006, p. 265). Exemplu: Îmi poţi aduce catalogul de produse, te rog? Vreau să caut un cadou pentru mama.

Elemente nonmanuale de solicitare

Propoziţiile imperative care exprimă o rugăminte sunt însoţite întotdeauna de elemente nonmanuale de solicitare: sprâncene arcuite în sus, ochi întredeschişi, baza nasului încreţită, buze uşor ţuguiate, gât în extensie şi bărbia uşor ridicată, îndreptată către înainte, spre persoana căreia îi este adresată solicitarea. Aceste elemente nonmanuale însoţesc fie numai verbul, fie întreg enunţul cu sens imperativ care exprimă o rugăminte (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 297; Clayton Valli, Ceil Lucas, 2000, p. 128).

 

Particularităţi lingvistice ale limbajului mimico-gestual

Prin canalul de comunicare utilizat, limbajul mimico-gestual diferă în mod semnificativ de limbile vorbite: mediul vizual de transmitere şi percepere a informaţiei foloseşte alte reguli decât mediul sonor – iar acest lucru face ca, deşi persoanele auzitoare şi persoanele surde au în comun universul perceptibil în care trăiesc, formele de codificare / decodificare a informaţiei să fie diferite (Clayton Valli, Ceil Lucas, 2000, p. 123). În afara dificultăţilor de traducere literală care apar chiar şi între limbile vorbite, limbajul mimico-gestual şi limba vorbită folosesc timpi diferiţi de transmitere a informaţiei: o imagine poate fi descrisă în limbajul mimico-gestual utilizând un număr relativ mic de semne comparativ cu limba vorbită, în timp ce un termen abstract din limba vorbită poate necesita un număr mult mai mare de semne pentru a exprima fidel în limbajul mimico-gestual înţelesul vizat (Scott Liddell, 2003, p. 54).

Această situaţie este accentuată şi de faptul că numărul persoanelor surde care utilizează limbajul mimico-gestual într-o ţară este foarte mic în comparaţie cu majoritatea reprezentată de persoanele auzitoare, care utilizează limba vorbită în comunicare. De aceea, chiar şi în ţările în care limbajul mimico-gestual este recunoscut oficial, comunitatea persoanelor surde constituie cel mult o minoritate lingvistică, având ca limbă maternă limbajul mimico-gestual. Absenţa unei forme scrise a limbajului mimico-gestual şi nevoia de a comunica cu populaţia majoritară determină persoanele surde să înveţe limba vorbită, ca o a doua limbă – dar diferenţele dintre cele două limbi şi faptul că o componentă auditivă care ar putea facilita învăţarea lipseşte face ca învăţarea limbii vorbite să fie foarte dificilă pentru persoanele surde (Kristin Mulrooney, 2010, p. 7).

Aceste particularităţi lingvistice ale limbajului mimico-gestual influenţează în special sintaxa: dacă la nivel lexical şi morfologic putem spune că există semne pentru tot atâtea noţiuni câte pot fi exprimate şi prin cuvinte (echivalenţă conceptuală), felul în care comunicarea gestuală combină aceste semne diferă destul de mult de felul în care limba vorbită combină cuvintele pentru a forma propoziţii. Modulul introductiv de faţă îşi propune să analizeze atât asemănările, cât şi deosebirile dintre cele două moduri de comunicare.

 

Elemente de sintaxă a limbajului mimico-gestual

În limbajul mimico-gestual, sintaxa este determinată în principal de ordinea semnelor în propoziție și de utilizarea elementelor nonmanuale (Kristin Mulrooney, 2010, p. 50). Felul în care sunt combinate semnele în structurarea enunţului şi elementele nonmanuale care îl însoţesc guvernează majoritatea modalităţilor prin care limbajul mimico-gestual utilizează elemente sintactice pentru exprimarea înţelesului (Sarah Taub, 2004, p. 14). La acestea se adaugă elemente macro-sintactice care sunt folosite pentru a exprima componente vizuale cu rol de marcatori de feedback în cadrului unui dialog, precum şi în exprimarea unor idei în vorbirea indirectă (Kristin Mulrooney, 2010, p. 20).

Ordinea semnelor în propoziţie depinde, în special, de felul în care comunicarea prin intermediul canalului vizual organizează informaţia: elementele importante sunt situate la începutul enunţului, efectele unei acţiuni nu pot fi prezentate înaintea cauzei care le-a determinat, succesiunea evenimentelor trebuie prezentată întotdeauna corect din punct de vedere cronologic (trecut – prezent – viitor) etc. (Trevor Johnston, Adam Schembri, 2007, p. 192). Toate aceste elemente sunt fie suplinite, fie modificate / completate (din punct de vedere al înţelesului exprimat) de elementele nonmanuale utilizate.

 

Ordinea semnelor în propoziție

Sintaxa limbajului mimico-gestual este dependentă de înţelesul vizat (Sarah Taub, 2004, p. 14) – de aceea, în limbajul mimico-gestual, topica este constrânsă de anumite reguli care stabilesc foarte clar ordinea semnelor în cadrul unui enunţ sau a propoziţiilor în cadrul unui discurs narativ mai detaliat.

De exemplu, în cadrul enunţului, subiectul este întotdeauna situat înaintea predicatului: la nivel sintactic, enunţul începe cu exprimarea subiectului (care indică cine face acţiunea – exprimat printr-un substantiv propriu, substantiv comun sau printr-un pronume), după care este exprimat predicatul (care indică acţiunea la care se face referire în enunţ) şi complementul direct sau indirect (care indică persoana sau obiectul asupra căruia acţiunea verbului se răsfrânge în mod direct sau indirect). Această topică poate varia, fie prin introducerea unor precizări de timp (situate la începutul enunţului, înaintea subiectului, pentru a stabili momentul acţiunii), loc (situate după predicat), sau a unor elemente descriptive care oferă informaţii cu privire la subiect (atribute) sau predicat (complemente de mod, elemente care exprimă durata sau continuitatea acţiunii), plasate întotdeauna după semnul pe care îl determină (Scott Liddell, 2003, p. 53).

Un caz particular în ceea ce priveşte topica este utilizarea verbelor direcţionale. Din punct de vedere gramatical, verbul joacă un rol central în structurarea sintactică a enunțurilor în limbajul mimico-gestual (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. VIII). Structurarea enunțului în limbajul mimico-gestual pune accent în mod deosebit pe acțiune (care este, cum este efectuată) decât pe cine face acțiunea (adesea subînțeles din context sau indicat prin stabilirea de referințe de localizare în spațiu (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 36). De exemplu, un verb direcţional conţine în structura sa informaţii cu privire la cine face acţiunea şi asupra cui se răsfrânge această acţiune, informaţii care sunt exprimate cu ajutorul direcţiei componentei de mişcare. Acest lucru face ca subiectul şi complementul să fie exprimate numai o dată, la începutul conversaţiei, fără a mai fi repetate în cadrul enunţurilor ulterioare care conţin verbe direcţionale – iar această caracteristică a verbelor direcţionale influenţează topica atât din punct de vedere al ordinii semnelor în cadrul propoziţiei, dar şi sub aspectul structurării enunţurilor în fraze.

Acest lucru indică faptul că, la fel ca și în limba vorbită, sintaxa nu este întâmplătoare, ci indică raporturile dintre actanți (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 6): propozițiile simple, atât în limba română vorbită, cât și în limbajul mimico-gestual românesc, folosesc o structurare generală logică, de tipul ”cine face acțiunea” – ”care este acțiunea despre care este vorba în propoziție” – ”asupra cui (persoană sau obiect) se răsfrânge acțiunea, în mod direct sau indirect”. Diferențele structurale, din punct de vedere sintactic, apar în structurile narative complexe (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 83), care sunt dependente de exprimarea corectă a succesiunilor cronologice (în exprimarea timpului), a raporturilor cauză-efect, a raportului dintre propoziţia condiţională şi regentă etc.

 

Utilizarea elementelor nonmanuale în limbajul mimico-gestual

Spre deosebire de elementele manuale ale limbajului mimico-gestual, a căror formă variază atât la nivel regional și național, cât și de la o generație la alta, elementele nonmanuale sunt exprimate în mod similar în toate limbajele mimico-gestuale din lume. Acest caracter universal decurge în mod direct din universalitatea modurilor de exprimare a emoțiilor umane, semnalată pentru prima data de către Charles Darwin în lucrarea sa Expresia emoțiilor la om și animale și cristalizată detaliat în activitatea cercetătorilor ca Paul Eckman, care s-au concentrat asupra analizei comunicării nonverbale.

Limbajul mimico-gestual face trecerea de la exprimarea involuntară și inconștientă a emoțiilor la utilizarea voluntară și conștientă a elementelor nonmanuale (mișcări ale ochilor, feței, gurii, capului, umerilor și ale părții de sus a corpului) ca modalitate de comunicare vizuală, fie independent, fie în completarea sau accentuarea înțelesului exprimat de elementele manuale. Această particularitate a elementelor nonmanuale conferă limbajului mimico-gestual un caracter unic în rândul formelor de comunicare, care permite o stratificare simultană a informației transmise vizual (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 137 și Judy Reilly, 2006, p. 263), comparativ cu limbile vorbite, care structurează informația în mod preponderent liniar și secvențial.

Limbajul mimico-gestual este caracterizat de simultaneitate în ceea ce privește utilizarea elementelor nonmanuale (de exemplu: în cazul adjectivelor și adverbelor de mod integrate în forma semnului pe care îl determină) – restul informațiilor sunt prezentate linear, secvențial, prin elemente manuale, cu o structurare logică pe axa temporală și ordine foarte clară în ceea ce privește relațiile de tip cauză-efect, condiție-rezultat etc. (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 40).

Elementele nonmanuale sunt cel mai adesea clasificate după funcționalitate (înțelesul exprimat) sau după structură (elemente nonmanuale formate în partea superioară a feței, elemente nonmanuale formate în partea inferioară a feței, elemente nonmanuale formate prin mișcarea capului, elemente nonmanuale formate prin mișcarea umerilor, contactul vizual și orientarea privirii ca mod de indicare a unei anumite referințe de localizare: pronume sau subiect precizat anterior etc. – Judy Reilly, 2006, p. 264). Clasificarea după structură este folosită de obicei în analiza şi clasificarea elementelor nonmanuale în raport cu morfologia semnului, în timp ce clasificarea după funcţionalitate este mai relevantă pentru analiza rolului sintactic pe care îl îndeplinesc elementele nonmanuale în cadrul comunicării gestuale.

Astfel, din punct de vedere funcţional, elementele nonmanuale pot fi clasificate în următoarele categorii, care reflectă modul în care influenţează sensul unui semn, enunţ sau chiar a unui întreg context narativ:

  • elementele nonmanuale reprezintă un element structural al foneticii limbajului mimico-gestual: mimica feţei şi mişcările capului şi ale părţii de sus a corpului fac parte din parametrii de formare a semnului, influenţând înţelesului unui semn la nivel lexical (Scott Liddell, 2003, p. 12) – din acest punct de vedere, unele concepte ca „bucurie”, „supărare”, „surpriză” nu pot fi separate de elementele nonmanuale care le însoţesc, pentru că absenţa lor afectează înţelesul de bază al semnului; mai mult decât atât, aceste elemente nonmanuale pot înregistra o variaţie graduală care permite diferenţierea între „bucuros” şi „foarte bucuros”, fără a mai fi necesară adăugarea unei componente manuale care să exprime gradele de comparaţie (Judy Reilly, 2006, p. 267);
  • elementele nonmanuale reprezintă un element structural al morfologiei limbajului mimico-gestual: mimica feţei şi variaţiile de formă, amplitudine, ritm şi viteză ale unui semn joacă un rol important în exprimarea semnelor cu rol descriptiv, cum sunt adjectivele şi adverbele de mod, care în unele situaţii pot fi exprimate numai prin elemente nonmanuale, fără a mai fi necesare componente manuale distincte (Trevor Johnston, Adam Schembri, 2007, p. 97) – de exemplu, forma şi dimensiunile unei cutii pot fi exprimate simultan cu formarea semnului, prin variaţii graduale ale distanţei dintre cele două mâini pe parcursul efectuării semnului, precum şi prin variaţii graduale ale deschiderii gurii (Judy Reilly, 2006, p. 280);
  • elementele nonmanuale îndeplinesc un rol sintactic: mimica feţei şi mişcările capului şi ale părţii de sus a corpului sunt folosite pentru a exprima componente vizuale care diferenţiază între propoziţii cu înţeles pozitiv şi negativ, între propoziţiile afirmative şi cele negative, între propoziţiile afirmative şi cele imperative etc. (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 18 şi 308; Judy Reilly, 2006, p. 264-265); mai mult decât atât, prin relaţia pe care o au cu stabilirea referinţelor de localizare în spaţiu, elementele nonmanuale joacă un rol deosebit de important în exprimarea subiectului, a complementului direct şi a complementului indirect; de asemenea, elementele nonmanuale sunt folosite, alături de elemente manuale cu înţeles specializat, în exprimarea raporturilor cauză-efect, condiţionale, de scop etc.;
  • elementele nonmanuale îndeplinesc un rol macro-sintactic: mimica feţei şi mişcările capului şi ale părţii de sus a corpului sunt folosite pentru a exprima componente vizuale cu rol de marcatori de feedback în cadrului unui dialog, precum şi în exprimarea unor idei în vorbirea indirectă (Kristin Mulrooney, 2010, p. 20).

 

Rolul sintactic al elementelor nonmanuale

La nivel sintactic, elementele nonmanuale exprimă atât informații privind emoțiile, cât și informații relevante din punct de vedere gramatical (Kristin Mulrooney, 2010, p. 16). Astfel, în ceea ce priveşte ordinea semnelor, o propoziţie afirmativă şi una interogativă pot avea în comun structuri similare – ceea ce le diferenţiază este seturile specifice de elemente nonmanuale care le însoţesc şi care modifică forma enunţului în conformitate cu înţelesul vizat. De exemplu, succesiunea de semne BĂIAT – A AJUNGE – ACASĂ poate fi interpretată ca „Băiatul a ajuns acasă.” dacă este însoţită de elemente nonmanuale neutre sau „A ajuns acasă băiatul?” dacă este însoţită de elemente nonmanuale interogative. De asemenea, se poate observa că ordinea propriu-zisă a cuvintelor în limba română variază în funcţie de tipul propoziţiei, în timp ce în limbajul mimico-gestual ordinea semnelor depinde de înţeles (cu exemple similare şi în alte limbaje mimico-gestuale din lume: Sarah Taub, 2004, p. 14) şi prezintă informaţiile într-o succesiune care permite receptarea lor într-o ordine care indică mai întâi cine face acţiune, apoi care este acţiunea efectuată etc.

Elementele nonmanuale influenţează însă şi ordinea semnelor într-un enunţ: prin rolul pe care îl joacă în exprimarea unor adjective sau adverbe de mod, folosirea elementelor nonmanuale stabileşte poziţia atributelor şi complementelor de mod în cadrul enunţului, ca unităţi lexicale gestuale care oferă informaţii descriptive cu privire la substantivul, pronumele sau verbul pe care le determină (Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 205). În plus, elementele nonmanuale permit accentuarea unor semne în cadrul enunţului prin ridicarea sprâncenelor și prelungirea duratei componentei de mișcare a semnului (Diane Lillo-Martin, Deborah Chen Pichler, 2006, p. 246), pentru a evidenţia rolul central pe care îl au în exprimarea înţelesului unui context.

Se poate observa deci că elementele nonmanuale sunt obligatorii pentru codificarea/decodificarea înțelesului (Judy Reilly, 2006, p. 265) – chiar dacă apar și alte elemente de negație, afirmație, interogație etc. în cadrul enunțului (de exemplu, prin semne specifice, al căror înțeles determină sensul întregului enunț, sau chiar prin topică), elementele nonmanuale sunt obligatorii (Judy Reilly, 2006, p. 271 și Brenda Schick, Marc Marschark, Patricia Elizabeth Spencer, 2006, p. 297). De exemplu, în comunicarea directă, față în față, elementele nonmanuale pot apărea și fără semne, ca răspuns la cele enunţate de interlocutor (încuviinţare sau negaţie, surpriză etc.) – din punct de vedere gramatical însă, o negație sau o propoziţie cu înţeles negativ nu poate apărea fără elemente nonmanuale corespunzătoare (Judy Reilly, 2006, p. 272).

 

Rolul macro-sintactic al elementelor nonmanuale

În completarea rolului sintactic, elementele nonmanuale îndeplinesc și un rol macro-sintactic – această caracteristică a limbajului mimico-gestual iese în evidență în special în comunicarea față în față, dar și în situațiile în care unul dintre participanții la dialog relatează, în vorbire indirectă, interacțiunea sau un dialog dintre două sau mai multe personaje.

Astfel, în forma lor cea mai simplă (și, adesea, fără a fi însoțite de elemente manuale – Kristin Mulrooney, 2010, p. 20), elementele nonmanuale apar în mod natural în cadrul comunicării ca marcatori de feedback în cadrul unui dialog: atunci când unul dintre participanții la dialog exprimă o idee sau relatează un eveniment, cealaltă persoană care participă la dialog semnalează receptarea mesajului prin reacții adecvate mesajului transmis.

Gama marcatorilor de feedback poate varia de la simpla aprobare / încuviințare sau negarea celor relatate și până la forme complexe care exprimă trăiri afective ca: surpriză, bucurie, supărare etc. (Judy Reilly, 2006, p. 267; Kristin Mulrooney, 2010, p. 19). Din punct de vedere funcțional, acești marcatori de feedback sunt similari elementelor nonmanuale care însoțesc enunțurile ce exprimă emoții sau stări afective – elementul de diferențiere fiind faptul că, de această dată, sunt folosiți la nivel macro-sintactic și nu mai dau sens unui enunț izolat, ci unui întreg sistem narativ.

Ca zonă de producere, elementele nonmanuale care îndeplinesc rolul de marcatori de feedback sunt limitate de obicei la zona feței, antrenând în special sprâncenele și fruntea, ochii, nasul și gura. Izolat la situațiile în care exprimă stări afective superlative, marcatorii de feedback pot antrena și partea de sus a corpului (umerii): negația vehementă este de cele mai multe ori însoțită de o ușoară retragere a umerilor în spate (în completarea elementelor nonmanuale principale: mișcarea capului în mod repetat de la stânga la dreapta, frunte încruntată), care semnalează distanțarea persoanei de ideea exprimată; surpriza neprevăzută este, de asemenea, însoțită de o mișcare de retragere a umerilor în spate (în completarea elementelor nonmanuale principale: ochii larg deschiși, gura rotunjită), care semnalează reacția spontană la un eveniment neașteptat (Kristin Mulrooney, 2010, p. 16).

Tot în categoria marcatorilor de feedback se înscrie și contactul vizual: din punct de vedere funcțional, pe parcursul comunicării în limbajul mimico-gestual, contactul vizual este obligatoriu – absența contactului vizual poate semnala faptul că interlocutorul nu este atent și, deci, nu participă în mod activ la comunicare (Kristin Mulrooney, 2010, p. 20).

Atunci când este folosită cu rol activ în comunicare, întreruperea contactului vizual semnalează o indicare, ca îndemn adresat interlocutorului să urmărească privirea persoanei care a inițiat întreruperea contactului vizual cu scopul de a indica o anumită referință de localizare în spațiu, desemnată fie ca subiect, fie ca și complement direct sau indirect (Debra Aarons, 1994, p. 65; Sarah Taub, 2004, p. 30). Astfel, dacă în cadrul comunicării subiectul unui enunț a fost plasat în partea dreaptă a spațiului de formare a semnelor, orice acțiune care este atribuită subiectului va fi exprimată prin orientarea privirii către partea dreaptă a spațiului de formare a semnelor, însoțită de efectuarea elementelor manuale care exprimă acțiunea. În mod similar, dacă în cadrul comunicării complementul direct a fost plasat în partea stângă a spațiului de formare a semnelor, orice acțiune care se răsfrânge în mod direct asupra acestuia va fi exprimată prin orientarea privirii către partea stângă a spațiului de formare a semnelor, însoțită de efectuarea elementelor manuale care exprimă acțiunea (Kristin Mulrooney, 2010, p. 22).

Relația dintre utilizarea elementelor nonmanuale și stabilirea de referințe de localizare este folosită și pentru a delimita, în cadrul unui dialog anterior relatat în vorbire indirectă, între persoanele care iau parte la dialog, asumând succesiv mimica specifică fiecărui personaj în parte, în funcție de context (Kristin Mulrooney, 2010, p. 20-21); împreună cu schimbarea direcției privirii, orientarea părții de sus a corpului indică rolul naratorului ca ”voce” a unuia dintre personaje și arată receptorului cine vorbește, prin utilizarea de referințe de localizare în spațiu (Judy Reilly, 2006, p. 266). Astfel, în dialog cu interlocutorul său, naratorul poate descrie o discuție anterioară avută cu o altă persoană care nu este prezentă, dar pentru care se stabilește o referință de localizare în partea laterală a spațiului de formare a semnelor – ori de câte ori face referire la persoana respectivă, naratorul își îndreaptă privirea către referința de localizare stabilită și care ține locul persoanei menționate, pentru a indica faptul că relatează ceea ce persoana respectivă a spus sau a făcut. Mai mult decât atât, naratorul poate asuma rolul persoanei la care se face referire, schimbând orientarea corpului astfel încât să ocupe o poziție ușor laterală, cu fața orientată către interlocutor, de unde exprimă segmentul de comunicare atribuit persoanei la care face referire (Kristin Mulrooney, 2010, p. 22-24 – care face chiar precizarea că, în situații formale, naratorul își mișcă întreg corpul în spațiul stabilit ca referință de localizare pentru persoana la care se face referire, pentru a indica clar asumarea ”vocii” acesteia în cadrul contextului – p. 26).

 

Exprimarea unei dorinţe

În LMGR, exprimarea unei dorinţe se face atât prin modul de structurare a enunțului, cât şi prin elementele nonmanuale care îl însoţesc. De cele mai multe ori, datorită faptului că LMGR foloseşte o topică standard şi un număr relativ limitat de variaţii ale succesiunii semnelor în propoziţii, unele prin omisiunea unor părţi de propoziţie, elementele nonmanuale sunt singurul mijloc de diferenţiere între enunţuri cu topică similară. De aceea, se consideră că, în limbajul mimico-gestual, elementele nonmanuale joacă un rol deosebit de important în procesul de codificare/decodificare a înţelesului unui enunţ, deosebind întrebarea de declaraţie, ordinul de simplul enunţ, întrebarea de ordin etc. (Diane Brentari, 2010, p. 387) Există semne pentru « verbe » ca : a dori, a vrea, a intenţiona …

Elemente nonmanuale de intenţie

În cadrul comunicarii gestuale, elementele nonmanuale dau propoziţiei un caracter finit, căci fără ele, am avea doar o simplă înşiruire de semne care, prin înţelesul lor analizat individual, permit numai o decodificare parţială a înţelesului (Sarah Taub, 2004, p. 27). Pentru exprimarea unei dorinţe, sunt folosite elementele nonmanuale de intenţie.

Elemente de topică a propoziţiei optative

Din punct de vedere structural, pentru a exprima intenţia/ dorinţa de a (se) realiza o acţiune, de a se stabili o stare, de a se obţine ceva, dar şi pentru a exprima acţiuni posibile sau necesare, se pot folosi verbe-predicat la modurile conjunctiv, condiţional-optativ sau imperativ şi o topică standard (Clayton Valli, Ceil Lucas, 2000, p. 125), de tipul: Subiect – (Atribut) – Predicat – Complement

Exemple:

După terminarea studiilor, el ar vrea să lucreze într-o bancă, asemeni bunicului său, care i-a fost mentor pe parcursul formării sale.

Având în vedere că sunt la începutul carierei, aş vrea să-mi aleg profesia în funcţie de aptitudinile pe care le am, astfel încât să îmi pot dezvolta competenţe în domeniu.

 

Realizatorul posibil al acţiunii poate fi atât emiţătorul (persoana I), cât şi interlocutorul (persoana a II-a) sau cineva din afară (persoana a III-a). Structura standard a enunţului se păstrează şi în cadrul enunţurilor cu înţeles negativ, cu precizarea că elementele nonmanuale specifice exprimării unei dorinţe sunt combinate cu elementele nonmanuale specifice exprimării negaţiei (v. Exprimarea negației – PG5M1: Hobby-uri și pasiuni).

Exemple:

După terminarea studiilor, el nu ar vrea să lucreze într-o bancă, asemeni bunicului său care i-a fost mentor pe parcursul formării sale.

Având în vedere că sunt la început de carieră, nu aş vrea să îmi aleg profesia fără să ţin cont de aptitudinile pe care le am, pentru că vreau să îmi pot dezvolta competenţe în domeniu.

De asemenea, structura standard a enunţului se păstreaza şi în cadrul enunţurilor interogative care exprimă o dorinţă, cu precizarea că elementele nonmanuale specifice exprimării unei dorinţe sunt combinate cu elementele nonmanuale specifice exprimării interogaţiei (v. Exprimarea interogației – PG5M1: Hobby-uri și pasiuni).

Exemplu:

 

 

După terminarea studiilor, el ar vrea să lucreze într-o bancă, asemeni bunicului său, care i-a fost mentor pe parcursul formării sale?

Propoziţiile optative pot funcţiona fie independent, fie în componenţa unei fraze, având verbul predicativ la modul optativ sau conjunctiv.

Excepţii de la topica standard :

  • Omiterea subiectului sau a complementului (verbe direcţionale, substantive sau pronume menţionate anterior şi fixate spaţial ca referinţe de localizare în context etc.)

Exemplu:

Maria a mers la Agenţia de Recrutare pentru a-şi depune CV-ul, deoarece vrea să-şi găsească un loc de muncă în mediul asistării persoanelor cu dizabilităţi. Preferă agenţia de recrutare, pentru că acolo primeşti şi consiliere în vederea angajării.

  • Uneori, în propoziţia optativă este omis verbul, în construcţii cu ajutorul cărora sunt redate urări de bine, salutări etc. Acest tip de enunţuri este însoţit de elemente nonmanuale de intenţie, cum ar fi: Noapte bună! La mulți ani! Drum bun!

 

Exprimarea admiraţiei

Analog exprimării dorinţei, în LMGR, exprimarea admiraţiei se face atât prin felul în care este structurat enunţul, cât şi prin elementele nonmanuale care îl însoţesc (Diane Brentari, 2010, p. 387).

Şi în acest caz, elementele nonmanuale joacă un rol deosebit de important în procesul de codificare/decodificare a înţelesului unui enunţ.

Elemente nonmanuale de admiraţie

În cadrul comunicarii gestuale, elementele nonmanuale dau propoziţiei un caracter finit ; fără ele, am avea doar o simplă înşiruire de semne care, prin înţelesul lor analizat individual, permit numai o decodificare parţială a înţelesului. Pentru exprimarea admiraţiei, sunt folosite elementele nonmanuale de admiraţie.

Elemente de topică a propoziţiei exclamative, pentru exprimarea admiraţiei

Din punct de vedere structural, pentru a exprima admiraţia se poate folosi o topică standard, de tipul:

Subiect – (Atribut) – Predicat – Complement

Exemple:

Ce frumoasă meserie ţi-ai ales!

Câtă ordine este la locul tău de muncă!

 

Nuanţa de admiraţie exclude posibilitatea logică de formulare a unor enunţuri exclamative cu formă negativă, din cauza elementelor nonmanuale contrastive. Forma interogativă are de cele mai multe ori sens de întrebare retorică, nuanţată cu ajutorul elementelor nonmanuale folosite.

Exemple:

Tu te-ai ocupat de design-ul interior al acestei încăperi?

Când o să-mi găsesc şi eu un loc de muncă ca al tău?

 

Excepţii de la topica standard

  • Omiterea subiectului sau a complementului , în cazul verblor direcţionale, al substantivelor sau al pronumelor menţionate anterior şi fixate spaţial ca referinţe de localizare în context etc. (Kristin Mulrooney, 2010, p. 25)

Exemplu:

Nu l-am mai văzut pe Septimiu de mai bine de 5 ani. Ieri l-am întâlnit la o conferinţă, unde a prezentat câteva dintre realizările firmei sale . Ce carieră strălucită a avut până acum!

 

Exprimarea încântării

În LMGR, exprimarea încântării cunoaște aceleaşi forme şi structuri de exprimare ca şi cele folosite la exprimarea admiraţiei – cu observaţia că, spre deosebire de situaţiile de exprimare a admiraţiei, care sunt limitate la enunţurile la persoana I (ex.), exprimarea încântării vizează atât enunţurile la persoana I, cât şi enunţurile la persoana a II-a şi a III-a (ex.). Este o problemă de perspectivă şi de direcţie a acţiunii.

 

Elemente nonmanuale de încântare

În cadrul comunicării gestuale, elementele nonmanuale dau propoziţiei un caracter finit ; fără ele, avem doar o simplă înşiruire de semne care, prin înţelesul lor analizat individual, permit numai o decodificare parţială a înţelesului. Pentru exprimarea încântării, sunt folosite elementele nonmanuale de încântare.

Elemente de topică a propoziţiei exclamative, pentru exprimarea încântării

Din punct de vedere structural, pentru a exprima încântarea, se poate folosi o topică standard, identică cu cea care exprimă admiraţia, de tipul: Subiect – (Atribut) – Predicat – Complement

Exemple:

Nu pot să-ţi spun cât de fericită sunt că am luat examenul de bacalaureat!

Cât de curată este secţia de prelucrare a caroseriilor de la Uzina de Automobile Ford din Craiova!

Exemplele reflectă stări de bucurie, mulţumire, entuziasm, nu de admiraţie.

Nuanţa de încântare exclude posibilitatea logică de formulare a unor enunţuri exclamative cu formă negativă. Forma interogativă are de cele mai multe ori sens de întrebare retorică, nuanţată cu ajutorul elementelor nonmanuale folosite.

 

Excepţii de la topica standard

  • Omiterea subiectului sau a complementului (verbe direcţionale, substantive sau pronume menţionate anterior şi fixate spaţial ca referinţe de localizare în context etc. – Kristin Mulrooney, 2010, p. 27)

Exemplu:

Ţi-am spus că va fi uşor la interviul pentru ocuparea postului de operator introducere şi prelucrare de date!

În situaţiile în care enunţul exprimă o situaţie de ironie sau sarcasm (ca încântare simulată, dar falsă), sunt folosite elemente nonmanuale exclamative adecvate, cu menţiunea că între sensul propriu al enunţului şi sensul exprimat de elementele nonmanuale există o discordanţă evidentă.

 Exemplu:

Grozav! Am ajuns prea târziu la interviu şi nu mai putem intra! Ce bine!

Exprimarea repulsiei

În LMGR, exprimarea repulsiei se face atât prin modalitatea de structurare a enunțului, cât şi prin elementele nonmanuale care îl însoţesc. De cele mai multe ori, datorită faptului că LMGR foloseşte o topică standard şi un număr relativ limitat de variaţii ale succesiunii semnelor în propoziţii, unele prin omisiunea unor părţi de propoziţie, elementele nonmanuale sunt singurul mijloc de diferenţiere între enunţuri cu topică similară (Diane Brentari, 2010, p. 387).

De aceea, în limbajul mimico-gestual, elementele nonmanuale joacă un rol deosebit de important în procesul de codificare/decodificare a înţelesului unui enunţ, deosebind întrebarea de declaraţie, ordinul de simplul enunţ, întrebarea de ordin etc.

Elemente nonmanuale de repulsie

În comunicarea gestuală, elementele nonmanuale dau propoziţiei un caracter finit : fără ele, am avea doar o simplă înşiruire de semne care, prin înţelesul lor analizat individual, permit numai o decodificare parţială a înţelesului. Pentru exprimarea repulsiei, sunt folosite elementele nonmanuale de repulsie:

  • Întreruperea contactului vizual cu ceea ce provoacă repulsie (închiderea ochilor).
  • Încruntarea sprâncenelor (însoţită de încreţirea pielii la baza nasului).
  • Uşoară mişcare spre înapoi a capului (însoţită de tragerea bărbiei în piept).
  • Colţurile gurii trase, iar buzele uşor depărtate.
  • Se poate manifesta şi printr-un gest al limbii.

Elemente de topică a propoziţiei exclamative, pentru exprimarea repulsiei

Din punct de vedere structural, pentru a exprima repulsia, se poate folosi o topică standard, de tipul:

Subiect – (Atribut) – Predicat – Complement

Exemplu:

Sunt îngrozit de condiţiile de muncă de la această firmă, pentru că mă aşteptam la alte standarde de calitate a muncii.

Datorită nuanţării negative a înţelesului, elementele nonmanuale specifice exprimării repulsiei sunt combinate cu elementele nonmanuale specifice exprimării negaţiei.

Exemplu:

Nu pot să cred că acestea sunt condiţiile de muncă la această firmă, pentru că mă aşteptam la alte standarde de calitate a muncii.

De asemenea, structura standard a enunţului se păstreaza şi în cazul enunţurilor interogative care exprimă repulsia, cu precizarea că elementele nonmanuale specifice exprimării repulsiei sunt combinate cu elementele nonmanuale specifice exprimării interogaţiei (v. Exprimarea interogației – PG5M1: Hobby-uri și pasiuni).

Exemplu:

Acestea sunt condiţiile de muncă de la această firmă? Mă aşteptam la alte standarde de calitate a muncii.

 

Excepţii de la topica standard

  • Omiterea subiectului sau a complementului (verbe direcţionale, substantive sau pronume menţionate anterior şi fixate spaţial ca referinţe de localizare în context etc.)

Exemplu:

Când am văzut condiţiile de muncă de la firmă, am ieşit imediat pe uşă.

Exprimarea îndoielii sau a nehotărârii

În LMGR, exprimarea îndoielii sau a nehotărârii se face atât prin modalitatea de structurare a enunțului, cât şi prin elementele nonmanuale care îl însoţesc. De cele mai multe ori, datorită faptului că LMGR foloseşte o topică standard şi un număr relativ limitat de variaţii ale succesiunii semnelor în propoziţii, unele prin omisiunea unor părţi de propoziţie, elementele nonmanuale sunt singurul mijloc de diferenţiere între enunţuri cu topică similară. De aceea, în cadrul limbajului mimico-gestual, elementele nonmanuale joacă un rol deosebit de important în procesul de codificare/decodificare a înţelesului unui enunţ, deosebind întrebarea de declaraţie, ordinul de simplul enunţ, întrebarea de ordin etc.

De cele mai multe ori, propoziţia dubitativă conţine o negaţie. Sunt considerate dubitative propoziţiile în care expunerea este însoţită de un dubiu, o nesiguranţă, o nehotărâre, o bănuială. Propoziţiile dubitative pot fi atât independente, cât şi propoziţii din componenţa unei fraze. Propoziţiile dubitative se construiesc cu verbul predicativ la unul dintre modurile prezumtiv, condiţional-optativ, conjunctiv, indicativ. Pe lângă elementele nonmanuale specifice, nuanţa de dubiu, bănuială, şovăire se realizează prin utilizarea unor semne al căror înţeles reflectă această nuanţare. Există modalizatori sau verbe echivalente cu : mă îndoiesc/am îndoieli asupra…, nu sunt hotărât ce/cum/cine/une…, nu ştiu, nu cred, poate, probabil, cine ştie ?

Elemente nonmanuale dubitative

În cadrul comunicarii gestuale, elementele nonmanuale dau propoziţiei un caracter finit : fără ele, am avea doar o simplă înşiruire de semne care, prin înţelesul lor analizat individual, permit numai o decodificare parţială a înţelesului. Pentru exprimarea îndoielii sau nehotărârii, sunt folosite elementele nonmanuale dubitative, cele pentru “nu cred” şi cele pentru “nu ştiu”.

Elemente de topică a propoziţiei dubitative, pentru exprimarea îndoielii sau a nehotărârii

Din punct de vedere structural, pentru a exprima îndoiala sau nehotărârea, se poate folosi o topică standard, de tipul: Subiect – (Atribut) – Predicat – Complement

Exemple:

Aş vrea şi n-aş vrea să urmez o şcoală de arte şi meserii, îmi plac activităţile practice, dar aş vrea un loc de muncă mai comod.

Monica spune că ar putea şi n-ar putea să devină medic, dar că i-ar plăcea, pentru că admiră foarte mult dăruirea unora dintre medici.

De asemenea, structura standard a enunţului se păstrează şi în cadrul enunţurilor interogative care exprimă îndoiala sau nehotărârea, cu precizarea că elementele nonmanuale dubitative sunt combinate cu elementele nonmanuale specifice exprimării interogaţiei.

Exemplu:

Nici acum, cu două zile înainte de expirarea termenului de depunere a dosarelor, nu eşti sigur că te înscrii la examenul de bacalaureat?

Excepţii de la topica standard

  • Omiterea subiectului sau a complementului (verbe direcţionale, substantive sau pronume menţionate anterior şi fixate spaţial ca referinţe de localizare în context etc.)

Exemplu:

Să-i spun, să nu-i spun nota de la bacalaureat? S-ar putea să se supere, mai bine să afle singur!

Exprimarea interesului şi a dezinteresului depinde şi ea de elementele nonmanuale folosite, respectiv de selecţia semnelor, astfel încât să sublinieze şi să întărească sensul enunţului. Cele două stări sufleteşti pot fi prezentate în opoziţie, prin folosirea unor elemente nonmanuale distincte. Spre deosebire de exprimarea altor stări şi sentimente, de astă dată primează utilizarea elementelor nonmanuale, pentru că sunt foarte puţine cuvinte/semne care să exprime, prin sensul lor propriu, interesul sau dezinteresul (există verbe de genul a fi interesat de…, mă interesează/nu mă interesează, mă pasionează… ?).

Şi aici se pot include elemente de ironie/sarcasm, atunci când este simulat un interes fals.

Exemple:

Îmi poţi spune mai multe lucruri despre postul de secretară? Sunt interesată de munca de birou şi mă pricep destul de bine să lucrez la calculator, sunt o persoană disciplinată şi foarte bine organizată.

Nu mă interesează oferta de locuri de muncă care presupun activităţi în aer liber, pentru că cel mai adesea sunt de sezon şi se întrerupe activitatea pe timpul iernii.

Serios?!? S-au afişat listele cu locuri de muncă? Mă duc să văd ce a apărut nou pe piaţa locurilor de muncă locale. (= mă interesează locurile de muncă)

Mă mai sâcâi mult cu oferte de locuri de muncă? Lasă-mă să îmi caut singur ce îmi place! (=nu mă interesează)

Utilizarea verbelor direcţionale în exprimarea sensului/direcţiei unei acţiuni

În limbajul mimico-gestual, spaţiul de formare a semnelor (zona stabilită de către persoana care face semnele ca spaţiu de formare a semnelor, localizată în general în faţa corpului) are o utilizare gramaticală precisă, iar aceasta influenţează atât morfologia semnelor, cât şi sintaxa enunţului (Kristin Mulrooney, 2010, p. 26). Astfel, în limbajul mimico-gestual, pronumele sunt exprimate cel mai adesea prin indicarea unei localizări spaţiale din lateralul spaţiului general de formare a semnelor, localizare spaţială ce rămâne apoi de referinţă pentru exprimarea persoanei la care face referire pronumele respectiv. Mai mult decât atât, aceste referinţe de localizare spaţială joacă în continuare, în cadrul enunţului, un rol sintactic, în sensul că, prin utilizarea acestora împreună cu verbe direcţionale, pronumele pot exprima atât persoana care face acţiunea, cât şi persoana care suferă / asupra căreia se răsfrânge acţiunea exprimată de către verbul direcţional, exprimând, deci, sensul / direcţia unei acţiuni şi relaţia dintre subiect (care poate fi exprimat printr-un substantiv sau pronume) şi complement (Kristin Mulrooney, 2010, p. 54 și 104).

Exemple de verbe direcţionale: a aduce, a ajuta, a anunţa, a arăta, a arunca, a certa, a da, a discuta, (se) întâlni, a învăţa pe cineva, a lovi, a merge, a muta, a primi, a prinde, a privi, a ruga, a spune, a vedea, a veni.

 

Practic, în LMGR, este verb direcţional orice verb a cărui acţiune poate fi exprimată gestual printr-un vector de mişcare care arată direcţia/sensul acţiunii (de aceea, A DA este verb direcţional, de exemplu, dar A CITI nu poate fi verb direcţional). Unele verbe direcţionale sunt verbe performative, dar nu toate verbele performative sunt direcţionale.

Exemplu:

Andrei priveşte buletinul de ştiri în fiecare seară, pentru că este interesat de ştirile internaţionale.

Sub aspect vizual, enunţurile de mai sus stabilesc mai întâi subiectul, localizat fie central, fie în partea laterală a spaţiului de formare a semnelor, după care exprimă acţiunea propriu-zisă a enunţului şi complementul asupra căruia se răsfrânge acţiunea exprimată de către verb. În unele situaţii excepţionale (cerute de sintaxa întregului context exprimat), unele enunţuri exprimă mai întâi subiectul, apoi complementul şi abia după aceea este exprimată acţiunea care face legătura dintre aceste două părţi de propoziţie. În alte situaţii, semnul cu valoare de verb conţine, în însăşi forma sa de bază, unele elemente de localizare spaţială (cum sunt verbele direcţionale), ceea ce face inutilă sau redundantă exprimarea propriu-zisă a subiectului sau a complementului (notă: situaţii de excepţie de la topica standard, v. PG5M1 și Kristin Mulrooney, 2010, p. 56).

Exprimarea unei acţiuni directe

În LMGR, situaţiile de exprimare a unei acţiuni directe sunt corespondente utilizării complementelor directe în limba română vorbită (LRV). Într-o oarecare măsură, conceptul de tranzitivitate poate fi aplicat şi verbelor limbajului mimico-gestual, în sensul că unele verbe (de exemplu: a atenua, a reglementa, a accentua, a viza, a genera, a posta, a difuza, a compensa, a răsfoi, a confirma) au nevoie de un complement direct pentru a arăta în mod clar ceea ce face subiectul. Unele verbe pot fi în anumite situaţii tranzitive, iar în alte situaţii intranzitive.

Exemplu:

Graficianul a desenat câteva mostre de benzi desenate pentru numărul viitor al cotidianului.

Andrei desenează frumos.

De cele mai multe ori, când acelaşi verb are atât întrebuinţare tranzitivă, cât şi intranzitivă, înţelesul lui diferă după modul în care este folosit, tranzitiv sau intranzitiv. Chiar şi atunci când deosebirea de înţeles nu apare atât de limpede, ea există totuşi. Deci, unele verbe au calitatea de a fi tranzitive sau intranzitive în funcţie de înţelesul lor, iar înţelesul – la rândul lui – se schimbă într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de felul în care acelaşi verb este folosit fie tranzitiv, fie intranzitiv.

Substantivul, pronumele şi orice echivalent al substantivului în cazul acuzativ (sau propoziţiile corespondente care le ţin locul) au rol de complemente directe în cadrul enunţurilor ori de câte ori completează înţelesul unui verb tranzitiv. Din punct de vedere semantic, aceste semne exprimă în limbajul mimico-gestual românesc faptul că acţiunea efectuată de către subiect se răsfrânge în mod direct asupra complementului direct.

Exemple:

Tudor pregăteşte montajul cu ştirile de seară pe care trebuie să îl lase la redacţie înainte de a pleca spre casă.

Complementul direct determină un verb sau o interjecţie cu valoare verbală şi indică obiectul asupra căruia se exercită acţiunea acestora sau obiectul care este rezultatul acţiunii. Complementul direct se recunoaşte cu ajutorul întrebărilor: pe cine? ce?

În afară de substantive şi pronume în cazul acuzativ, complementele directe pot fi exprimate şi prin:

  • Numerale:

Exemplu: Primul reporter şi-a încheiat seria de întrebări, /timp în/ care l-am văzut pe al doilea cum îşi pregăteşte carneţelul cu notiţe.

 

  • Adjective substantivizate:

Exemplu:Reportajul i-a prezentat pe cei mici când se duceau la grădiniţă prin nămeţii de zăpadă.

Complementul direct exprimat printr-un substantiv sau printr-un substitut al acestuia în acuzativ poate fi însoţit sau nu de prepoziţia pe. Există situaţii când se foloseşte şi când nu se foloseşte prepoziţia dată. Şi există situaţii când e posibilă şi folosirea, şi nefolosirea ei.

În situaţiile în care, în LRV, complementul direct poate fi reluat sau anticipat prin forme neaccentuate ale pronumelui personal, în LMGR sunt folosite referinţele de localizare în spaţiu specifice utilizării pronumelor (personale, posesive, de întărire… ), care sunt menţinute pe parcursul contextului şi sunt folosite ori de câte ori se face referire la persoana exprimată de către subiectul sau complementul enunţului.

Exprimarea unei acţiuni indirecte

Complementul indirect determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie şi arată obiectul căruia îi este adresată o acţiune sau i se atribuie o însuşire, o caracteristică exprimată de elementul determinat. În afara de această valoare fundamentală cuprinsă în definiţie (care, de fapt, este incompletă), complementul indirect mai are şi alte valori: obiectul destinaţiei, obiectul asemănării, obiectul referirii, obiectul atitudinii, obiectul orientării, obiectul interiorizării, obiectul provenienţei altui obiect, obiectul unei stări, aşa-numitul dativ al subiectului. Complementul indirect poate fi recunoscut cu ajutorul uneia dintre întrebările: cui? despre cine? despre ce? pentru ce? pentru cine? la cine? la ce? etc.

Exemplu:

Oficialităţile au interzis presei să mai participe la discutarea cazurilor interne de abateri de la regulament, rezumându-se la comunicate de presă periodice.

În afară de substantive şi pronume în cazurile acuzativ şi dativ, complementele indirecte pot fi exprimate şi prin:

  • Adjective, participii, numerale substantivate:

Exemplu: Li s-a spus la amândoi să vină la studioul de filmare mai devreme pentru a participa la pregătirea emisiunii.

La fel ca şi complementul direct, în situaţiile în care, în LRV, complementul indirect poate fi reluat sau anticipat prin forme neaccentuate ale pronumelui personal, în limbajul mimico-gestual sunt folosite referinţele de localizare în spaţiu specifice utilizării pronumelor (personale, posesive, de întărire… ), care sunt menţinute pe parcursul contextului şi sunt folosite ori de câte ori se face referire la persoana exprimată de către subiectul sau complementul enunţului (Sarah Taub, 2004, p. 87).

Exprimarea asocierii/reciprocităţii unei acţiuni

Complementul sociativ determină un verb sau o interjecţie cu valoare verbală şi arată fiinţa sau obiectul care însoţeşte subiectul sau unele complemente în procesul săvârşirii acţiunii sau în suportarea efectelor ei. Complementul sociativ se identifică prin întrebările cu cine? cu ce?

Poate fi exprimat prin substantive sau pronume (mai rar, numerale) însoţite de prepoziţia cu sau de locuţiunile prepoziţionale: împreună cu, cu tot cu.

Exemplu: Am vorbit cu Andreea, care mi-a spus că a fost cu voi la muzeu, dar era închis pentru renovări.

A nu se confunda complementul sociativ cu subiectul multiplu. Distincţia se face ţinându-se cont de forma de număr a verbului-predicat. Dacă verbul-predicat din enunţ e la numărul plural, avem de-a face cu un subiect multiplu.

Exemplu: Reporterul cu cameramanul au plecat la locul accidentului pentru a pregăti reportajul în direct.

Dacă predicatul e la singular, substantivul cu prepoziţie îndeplineşte funcţia de complement sociativ.

Exemplu: Reporterul a plecat la locul accidentului cu cameramanul, pentru a pregăti reportajul în direct.

Exprimarea instrumentului care face posibilă o acţiune

Complementul instrumental determină un verb, o interjecţie cu sens verbal sau un adjectiv (participiu adjectivizat) şi indică mijlocul (instrumentul, unealta, fiinţa, materia) cu ajutorul căruia se înfăptuieşte acţiunea sau se manifestă o însuşire. Poate fi identificat prin una dintre întrebările: cu ce? prin ce? prin cine? din ce? fără ce?

Exemplu: Grăbit, ziaristul citeşte comunicatul de presă fără să-şi mai pună ochelarii, uimit de veştile primite.

Exprimarea condiţiilor care fac posibilă o acţiune şi a raportului condiţional

Complementul circumstanţial condiţional arată condiţia de care depinde înfăptuirea unei acţiuni sau manifestarea unei însuşiri exprimate de verbul sau de adjectivul determinat. Complementul condiţional răspunde la întrebările: în ce condiţii? cu ce condiţie?

Verbul determinat de complementul condiţional se află la un mod sau la un timp care arată o acţiune nerealizată. Acţiunea urmează să se realizeze, dacă se îndeplineşte condiţia exprimată de complement.

Semne specifice exprimării raportului condiţional:

condiţie, clauză, pretenţie, factor, situaţie, concurs de împrejurări, context, conjunctură, circumstanţă, prilej, în caz de…, precum şi conjuncţiile, locuţiunile conjuncţionale şi adverbele subordonatoare: dacă, de (cu sens de „dacă”: De va fi să pleci, închide uşa.), când (la fel, cu sens de „dacă”: Când va fi să pleci, închide uşa.), în caz că… etc.

Exemplu: Arbitrul de margine a declarat, la finalul meciului, referitor la incident, că dacă era în locul arbitrului de centru, nu ar fi procedat aşa, ci ar fi sancţionat direct pe jucătorii implicaţi.

Exprimarea unei opoziţii, a raportului de opoziţie dintre două acţiuni

Complementul circumstanţial concesiv determină un verb, o interjecţie cu valoare verbală sau un adjectiv şi indică obiectul sau situaţia care ar fi putut împiedica realizarea unei acţiuni sau existenţa unei însuşiri. Complementul concesiv poate fi identificat cu ajutorul uneia dintre întrebările: în ciuda cărui fapt? în pofida cărui fapt?

Semne specifice exprimării raportului de opoziţie:

concesie, compromis, îngăduinţă, cedare faţă de cineva, renunţare (la ceva) în folosul sau în interesul altuia, favoare, precum şi conjuncţiile / locuţiunile: deşi, fără a…, fără (ca) să…, cu tot/toată…, cu toate că…, chit că…, chiar dacă…, chiar de…, chiar să…, nici dacă…, nici de…, nici să…, în ciuda…, în pofida…, măcar că…, măcar să…, măcar de…, indiferent dacă…, dar şi pronumele: oricare, orice, oricât sau adverbele: oricât, oricum, oriunde, oricând.

Exprimarea unui raport de opoziţie în cadrul unui context mai amplu rareori depinde de sensul propriu-zis al enunţurilor, fiind scos în evidenţă mai mult de elementele de legătură utilizate pentru a indica faptul că, deşi există o piedică, acţiunea din regentă se realizează sau se poate realiza (conjuncţiile, pronumele şi adverbele de mai sus). Din acest punct de vedere, propoziţia concesivă permite o mai mare libertate de construcţie a contextului, atâta timp cât este exprimată ideea de „piedică” depăşită.

Exprimarea îndoielii, a nehotărârii, a anxietăţii

La exprimarea anxietăţii în limbajul mimico-gestual (le tratăm pe toate la un loc, pentru că este vorba despre aceeaşi grupă de stări sufleteşti, care funcţionează comportamental în mod similar), contribuie în mod decisiv utilizarea unor elemente nonmanuale adecvate exprimării sensului enunţului, respectiv se folosesc semne al căror înţeles subliniază acest sens (sinonime ale îndoielii, nehotărârii, anxietăţii – atât cu formă afirmativă, cât şi negativă).

Exemplu:

Mă îndoiesc anunţul pentru ocuparea postului de monitor reţele informatice la postul national de televiziune mai este valabil: au trecut deja două săptămâni de când s-a scos la concurs postul.

Exprimarea locului sau direcţiei unei acţiuni

În general, dacă informaţiile care descriu locul în care se desfăşoară acţiunea pot fi ilustrate vizual utilizând spaţiul, se preferă această variantă în locul adverbelor adăugate separat verbului, deoarece este mai uşor de ilustrat, mai vizual şi mai economic.

Fixarea locului în spațiu

Pentru ușurarea înțelegerii, în LMGR se folosește adesea spațiul pentru a indica acțiuni care se întâmplă în locuri diferite.

Modificarea parametrilor verbului

Locul acțiunii se stabilește, de obicei, prin efectuarea semnului care indică locul. Însă în anumite contexte, acolo unde semnul verb poate suporta modificări de parametri, locul sau direcția acțiunii pot fi indicate prin modificarea parametrilor ”mișcare” și ”direcție” ale semnului verb.

Exemplu: Copiii alergau prin tot muzeul. Eu le-am atras atenția, le-am spus să facă liniște și i-am certat: Dacă nu vreți să priviți exponatele, ieșiți afară! Acolo e voie să alergați!

 

Încorporarea direcției în verb

Adesea ideea de direcție este încorporată în semnul verb, prin modificarea parametrului de mișcare. În cazul verbelor care nu permit modificarea parametrilor, direcția este indicată printr-un semn suplimentar.

Locul acțiunii exprimat prin elemente non-manuale

În unele contexte, locul de desfășurare al unei acțiuni poate fi indicat prin elemente non-manuale, în special prin intermediul privirii sau printr-o scurtă mișcare a capului în direcția respectivă.

Exemplu:

-Ești murdar, pătat!

-Unde?

Locul exprimat printr-un substantiv

Dacă în cadrul unui enunț complex locul este exprimat printr-un substantiv, acesta de obicei se plasează în spaţiu, după care acţiunea se reprezintă în raport cu spaţiul respectiv.

Exemplu: Am ajuns la pod și am trecut pe sub el.

Propoziția circumstanțială de loc

Locul unei acțiuni poate fi indicat în LMGR și printr-o circumstanțială de loc.

Exprimarea timpului în care se desfăşoară o acţiune

Momentul acţiunii

Cea mai frecvent întâlnită metodă de exprimare a timpului unei acțiuni este precizarea acestuia la începutul enunțului: ora/ziua/săptămâna/luna/anul/secolul/ momentul din zi, etc.

 

Secvenţialitatea

De obicei, dacă se menționează mai multe acțiuni care se succed, acestea se relatează în ordine cronologică. Se poate marca trecerea de la o acţiune la alta printr-o scurtă pauză sau printr-o scurtă încuviinţare din cap. De asemenea, se poate folosi semnul APOI. În funcţie de stilul şi preferinţele utilizatorilor, se pot folosi diverse metode de marcare a secvenţialităţii. Unele persoane deplasează semnele pe o axă a timpului imaginară (dacă nu sunt foarte multe acţiuni). Dacă este vorba de mai multe acţiuni din cadrul unei proceduri standard, se pot numerota pe degete paşii de urmat.

 

Perioada și relaţiile temporale

În general, duratele de timp se exprimă prin utilizarea spațiului și a unei axe temporale pe care se pot plasa mai multe acțiuni. Dacă elementele din discurs nu se succed în ordine cronologică, este nevoie de precizarea clară a timpului în care are loc fiecare acțiune.

 

Locul adverbului de timp

În general adverbele de timp se plasează la începutul unui uni enunţ pentru a marca timpul la care are loc acţiunea. Ulterior însă, locul adverbelor de timp poate varia, pentru a oferi diverse informaţii detaliate. De asemenea, adverbele de timp se pot plasa la sfârșitul unei propoziții, în special în cazul propozițiilor interogative.

Exemplu: Ieri m-am întâlnit cu avocatul. Am stabilit dinainte că ne întâlnim la ora 7. Eu am ajuns mai devreme, el a ajuns mai târziu.

Propoziția circumstanţială de timp

Timpul unei acțiuni poate fi indicat în LMGR și printr-o circumstanțială de timp. La fel ca şi în limba română, circumstanţiala de timp poate sta înainte sau după regentă. De obicei în LMGR se preferă ordinea cronologică.

Exemplu: De când ai venit vorbești într-una!

Exprimarea modului în care se desfăşoară o acţiune

Încorporarea adverbului în verb

Anumite semne verb permit mai puţine modificări de parametri (sau deloc) pentru a încorpora sensul unui adverb anume. Alte tipuri de verbe însă permit modificarea mai multor parametri.

Exemple: Am mâncat destul.

El scrie repede ca să termine primul.

 

Încorporarea adverbului în verb nu depinde doar de semnul verb ci şi de sensul adverbului. În cazul adverbelor de mod, mimica poate avea un rol foarte important.

Exemple: Miroase urât.

Miroase a prăjitură.

 

Propoziția circumstanţială de mod:

Modul unei acțiuni poate fi indicat în LMGR și printr-o circumstanțială de mod.

Exemple:

Candidatul la primărie se comportă ca şi cum deja a fost ales primar.

Judecătorii au mai multă responsabilitate decât am crezut.

Desenează cum ţi-am arătat!

Complementul circumstanţial de mod comparativ:

De obicei în LMGR comparația se poate realiza prin semnul LA FEL, însă acolo unde contextul și flexibilitatea semnelor o permite, se tinde către o sintetizare într-o singură imagine:

Exemple:

Copilul meu e cuminte ca un îngeraş.

Secretarul federației e rău foc!

Exprimarea raportului cauză-efect

Exprimarea cauzei și a raportului cauză –efect

Pentru exprimarea cauzei în LMGR se poate folosi semnul CAUZĂ. În acest caz, de obicei se enunţă mai întâi efectul apoi cauza. O altă variantă de exprimare a raportului cauză-efect este în modalitatea cronologică, fără a fi nevoie de semnul CAUZĂ: Mai întâi se enunță cauza, apoi efectul.

Exemple:

Din cauză că lucrez mult la calculator, mă doare spatele.

Din cauza secetei, anul acesta producţia de mere a fost scăzută.

 

Exprimarea motivului

De obicei exprimarea motivului se face prin intermediul semnului PENTRU. Semnul MOTIV se utilizează în special în context interogativ, când se dorește aflarea motivului pentru care a avut loc o anumită acțiune. Se tinde către o ordine cronologică, mai întâi precizându-se motivul, apoi rezultatul. Exprimarea scopului se poate realiza cu ajutorul semnului PENTRU sau cu ajutorul elementelor non-manuale, scopul subînțelegându-se în majoritatea contextelor.

El e mai tânăr, de aceea calculează mai repede.

 

 

2. sinteză a elementelor culturale

 

Personalități în cultura surzilor:

  • Pârvu Mutu Zugravul (1657 – 1735) este una dintre primele persoane surde atestate documentar în ţara noastră.
  • Louis Frisino (n. 1934), surd din naştere, a fost pasionat de artă încă din copilărie, urmând cursurile Şcolii pentru Surzi din Frederick, Maryland, de unde a absolvit în 1953, şi studiind apoi la Institutul de Artă din Maryland, unde a fost premiat cu Premiul Peabody.
  • Radu Cornescu, nepotul pictorului Ştefan Luchian, a fost pictor, pictor-decorator, pictor-scenograf şi şef atelier pictură la Opera Română din Bucureşti?
  • Douglas Tilden (1860 – 1935) a fost un sculptor surd de renume mondial, ale cărui opere sunt expuse publicului în San Francisco.
  • Ştefan Alexa (n. 1955), a primit în anul 2010, din partea Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România, trofeul pentru cel mai bun mim şi regizor, după 30 de ani de activitate artistică.
  • Marlee Matlin este una dintre cele mai cunoscute actriţe surde, laureată a Premiilor Oscar din anul 1987, ca cea mai tânără actriţă şi singura persoană surdă care a câştigat vreodată acest premiu.
  • pasiunea lui Ghiuruţan Ioan pentru tenisul de masă l-a ajutat să participe la mai multe Olimpiade şi Campionate Europene, obţinând chiar medalii.
  • James Burke (1809 – 1845) a fost unul dintre primii sportivi surzi de performanţă.
  • Varga Tunde a câştigat medalia de aur la Campionatul European de Atletism din 1999, Grecia, stabilind un record mondial la aruncarea suliţei.
  • William Hoy (1862 – 1961) a fost jucător profesionist de baseball care a contribuit la dezvoltarea sistemului actual de semne folosit de jucătorii de baseball pentru a comunica decizii strategice în cadrul jocului (preluat apoi şi în alte sporturi, cum este voleiul).
  • Necşe Maria, pasionată de tenis de masă şi şah, a jucat alături de Dorel Vişan în filmul „O lacrimă de fată”.
  • înotătorul surd Terence Parkin (n. 1980), originar din Africa de Sud, a câştigat medalia de argint la cursa de 200 de metri bras, în cadrul Jocurilor Olimpice de la Sydney, Australia (2000), concurând alături de înotători auzitori şi folosind semnale luminoase pentru a se sincroniza cu momentul startului.
  • Adrian Vasile Trestian a fost elev al cunoscutului caricaturist român Ştefan Popa Popas?
  • Julius Wiggins (1928 – 2001) a fost fondatorul publicaţiei „Silent News”, primul ziar din lume destinat persoanelor surde.
  • Scriitoarea Carmen Criştiu a publicat un volum de poezii intitulat „Frunze pe ape” în anul 2003.
  • LaRonda Zupp (n. 1963) s-a afirmat ca blogger, contribuind cu articole în diferite publicaţii care promovează viaţa persoanelor surde.
  • Fotograful surd profesionist Tate Tullier (n. 1978) a fost nominalizat la premiile „Dream Bigger” organizate de Purple Communications.

Angajarea pentru persoanele surde

În cazul persoanelor surde, căutarea unui loc de muncă implică, de cele mai multe ori, frustrare. Eticheta „ Nu angajăm persoane surde”, întăreşte sentimentul discriminării, în rândul acestor persoane. Percepţiile eronate referitoare la abilitatea persoanelor cu dizabilitate de a lucra într-un domeniu oarecare sunt o cauză atât pentru neangajarea lor, cât şi pentru excluderea lor din ofertele de carieră. Aceste atitudini provin din prejudecăți sau din convingerea falsă că persoanele cu dizabilităţi sunt mai puţin productive decât cele fără dizabilităţi.

  • În general, pregătirea, cursurile, formările, la care au acces, nu le oferă surzilor posibilitatea de avansare în carieră. Cel mai adesea, ei sunt nevoiți să se mulțumească cu locuri de muncă prost plătite. Chiar dacă au un job, de multe ori, acesta este sub capacităţile lor şi de aceea nu le aduce satisfacție.
  • Pentru găsirea unui loc de muncă, filialele Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România, sau familia, sunt cele care le ajută pe persoanele surde. În cazul interviurilor, de cele mai multe ori, e nevoie de un interpret sau de un asistent social, care să faciliteze comunicarea. Dacă, surzii sunt mândri că sunt surzi, atunci interviul decurge în condiţii de normalitate.
  • Cele mai mulțumite dintre persoanele surde care au un loc de muncă sunt cele care simt că sunt apreciate sau au fost promovate. Acestea valorizează în mod special posibilitatea care li se oferă de a comunica cu colegii, de a socializa, de a fi utili, de a se integra în comunitatea în care trăiesc.
  • Din păcate, însă, chiar în cazul persoanelor surde care au un loc de muncă, pot apărea insatisfacții, unele generate de faptul că, pentru atribuții și sarcini egale, sunt plătite adesea inferior, altele pentru că, uneori, atunci când ceva nu funcționează așa cum trebuie, ei sunt făcuți cu precădere responsabili.
  • Se poate spune că, din păcate, societatea nostră, nu este încă pregătită să-i accepte pe surzi ca persoane valide, capabile pentru a realiza orice muncă şi profesie, înțelegând că singura diferenţă dintre ei şi aceştia din urmă, este tipul de limbaj în care se realizează comunicarea.
  • Salariaţii cu handicap grav sau accentuat sunt scutiţi de la plata impozitului pe veniturile salariale la funcţia de bază, potrivit art. 55 alin. (4) lit. k din Codul Fiscal.
  • Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 5, în funcţie de gradul de handicap, după cum urmează:
  1. cu 15 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap grav, dacă au realizat, în condiţiile handicapului
  2. preexistent calităţii de asigurat, cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare;
  3. cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare;
  4. cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap mediu, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, stagiul complet de cotizare. ( Legea 263 / 2010, art.58)
  • În conformitate cu prevederile art. 80 alin. (1) şi (2) din Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, angajatorii care încadrează în muncă, pe durată nedeterminată, absolvenţi din rândul persoanelor cu handicap primesc lunar, pentru fiecare absolvent, pe o perioada de 18 luni:
  1. suma egală cu valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data încadrării în muncă, pentru absolvenţii ciclului inferior al liceului sau ai şcolilor de arte şi meserii;
  2. suma egală cu de 1,2 ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data încadrării în muncă, pentru absolvenţii de învăţământ secundar superior sau învăţământ postliceal;
  3. sumă egală cu de 1,5 ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data încadrării în muncă, pentru absolvenţii de învăţământ superior.
  • Majoritatea activităţilor pot fi realizate de persoane cu dizabilităţi de auz, iar într-un mediu adecvat, aceste persoane sunt foarte productive.
  •  Persoanele cu dizabilităţi au o rată mai mare de şomaj, ceea ce duce, în cazul lor, la sărăcie. Din fericire, persoanele surde fac parte din categoria de persoane cu handicap, cu cea mai mică rată de şomaj şi aici ne referim nu doar la cele aflate în evidenţa A.J.O.F.M.-urilor.
  • Participarea persoanelor cu dizabilităţi pe piaţa muncii este importantă din mai multe considerente:
      • Maximizarea resurselor umane
      • Promovarea demnităţii şi a coeziunii sociale
      • Integrarea persoanelor cu dizabilităţi în populaţia lucrătoare.
  •  Foarte multe persoane surde prestează activităţi independente, P.F.A. în domeniul tehnicii dentare, a comerţului ambulant în pieţe şi târguri etc.
  •  Persoanele surde care se pensionează conform legislaţiei în vigoare, la vârste când sunt încă foarte active, cumulează pensia pentru limită de vârstă cu salariul în diferite unităţi private, uneori rămânând chiar în unitatea de la care s-au pensionat, ceea ce dovedeşte că sunt apreciaţi de către angajatori.
  •  Educaţia şi formarea sunt aspecte centrale în obţinerea unui loc de muncă adecvat şi productiv, cu un salariu decent. Dar tinerii surzi, deseori nu au acces la educaţie formală sau nu au ocazia de a-şi dezvolta abilităţile, în special în domenii cerute pe piaţa muncii. Astfel, diferenţa educaţională dintre tinerii cu şi fără dizabilităţi devine tot mai accentuată.

 

  •  În unele ţări din Europa de Est şi nu numai, legile impun zile lucrătoare mai scurte, concedii mai lungi sau compensaţii mai mari pentru persoanele cu dizabilităţi. Deşi intenţiile din spatele acestor inițiative sunt bune, ele pot avea consecințe nedorite. Astfel, din perspectiva angajatorului, aceasta înseamnă că persoanele cu dizabilităţi sunt mai puţin productive şi costă mai mult.
  • Conform Codului Muncii din România, persoanele surde au dreptul la cel puţin trei zile de concediu de odihnă suplimentar.
  •  Multe ţări impun un sistem de cotă pentru persoanele cu dizabilităţi, atât în sectorul public, cât şi cel privat.
  • Germania are o cotă de 5% pentru angajarea persoanelor cu dizabilităţi severe în firme mai mari de 20 angajaţi; în Africa de Sud, instituţiile de stat au o cotă de 2 %; în Turcia, firmele cu peste 50 angajati au o cotă de 3%.
  • În România, potrivit dispoziţiilor art. 78 din Legea 448/2006, cât şi a Ordinului 590/2008, autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care au cel puţin 50 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap într-un procent de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi.
  • Autorităţile şi instituţiile publice, personele juridice, publice sau private, care nu angajează
  • persoane cu handicap, pot opta pentru îndeplinirea uneia dintre următoarele obligaţii:
  • Să plătească lunar către bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap.
  • Să achiziţioneze produse sau servicii realizate prin propria activitate a persoanelor cu handicap angajate în unităţile protejate autorizate, pe bază de parteneriat, în suma echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat, în condiţiile prevăzute la lit. a).
  • Sistemul de cotă este o temă controversată, deoarece angajatorii de multe ori ar plăti mai degrabă amenda decât să angajeze persoane cu dizabilităţi. În rândul organizaţiilor persoanelor cu dizabilităţi, cotele sunt considerate ca depreciative.
  •  În România, există, în cadrul A.J.O.F.M. –urilor, Centre de Consiliere şi Asistenţă la locul de muncă pentru persoanele cu dizabilităţi, care colaborează cu ONG-urile ce au drept beneficiari aceste persoane.
  • Îndemnizaţiile de persoană cu handicap, pe termen lung pot demobiliza persoanele cu dizabilităţi să se angajeze, deoarece acestea reprezintă un venit regular şi oferă o anumită siguranţă. În bugetul unui stat, aceste alocaţii pot reprezenta până la 4-5 % din PIB, cum e cazul Olandei, Norvegiei sau Suediei. Pentru a sprijini angajarea persoanelor cu dizabilităţi, în Germania, Olanda şi Norvegia, s-au introdus alocaţiile pe termen limitat.
  • În România, îndemnizaţia de persoană cu handicap – modică – se primeşte indiferent de venit, ceea ce face ca surzii să-şi dorească să muncească pentru un trai decent şi o viaţă independentă.

Alte elemente legate de cultura surzilor

  • Ádám Kósa este primul europarlamentar surd și primul utilizator de limbaj mimico gestual în Parlamentul European. Accesați link-ul următor pentru a viziona un exemplu din activitatea sa în Parlamentul European: http://www.youtube.com/watch?v=ssuei3AYS-w
  • În multe state occidentale precum și la nivel internațional există foarte multe organizații ale surzilor. Acestea își centrează activitatea pe educație, cultură, acces la servicii, sport, respectarea drepturilor, aspecte medicale și multe altele.
  • La art. 24, convenția ONU cu privire la persoanele cu dizabilități specifică:

„3.Statele Părţi vor asigura persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea de a-şi dezvolta competenţe care să le faciliteze participarea deplină şi egală la procesul de învăţământ şi ca membri ai comunităţii. În acest scop, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate, inclusiv prin:

(a)Facilitarea învăţării caracterelor Braille, a sistemelor alternative de scriere, a mijloacelor augmentative şi alternative, a mijloacelor şi formelor de comunicare şi orientare şi a aptitudinilor de mobilitate precum şi facilitarea sprijinului şi îndrumării între persoanele cu aceleaşi probleme;

(b)Facilitarea învăţării limbajului mimico-gestual şi promovarea identităţii lingvistice a persoanelor cu deficienţe de auz;

(c)Asigurarea educaţiei persoanelor şi mai ales a copiilor, care sunt nevăzători, surzi sau cu surdo-cecitate, prin cele mai adecvate şi individualizate limbaje, căi şi modalităţi, precum şi în medii care să le favorizeze o maximă dezvoltare şcolară şi socială.

4.Pentru a sprijini exercitarea acestui drept, Statele Părţi vor lua măsurile adecvate pentru angajarea de profesori, inclusiv profesori cu dizabilităţi, calificaţi în limbajul mimico-gestual şi/sau Braille, şi pentru formarea profesioniştilor şi personalului care lucrează la toate nivelurile educaţionale. O astfel de formare va presupune cunoaşterea problematicii dizabilităţii şi utilizarea modalităţilor, mijloacelor şi formatelor augmentative şi alternative adecvate de comunicare, a tehnicilor şi materialelor educaţionale potrivite pentru susţinerea persoanelor cu dizabilităţi.”

  • Implanturile cohleare reprezintă un subiect de dezbatere aprins în etica medicală. În general, o mare parte a membrilor comunităților surde din întreaga lume se opun acestor intervenții asupra copiilor (bebelușilor) surzi deoarece un astfel de implant reduce șansele copilului de a se integra în comunitatea surdă și în același timp face ca acesta să nu se poată integra perfect nici în comunitatea auzitorilor.

 

 

  1. II.          Exerciții recapitulative:

 

Răspundeți la următoarele întrebări cu Adevărat sau Fals:

  1. În LMGR există cel puțin două modalități de a formula o întrebare. A/F
  2. propoziție negativă poate să nu fie însoțită de elemente non-manuale de negație. A/F
  3. Topica semnelor în LMGR este întotdeauna diferită de topica din limba română. A/F
  4. Elementele non-manuale au doar un rol micro-sintactic. A/F
  5. Nu toate verbele în LMGR sunt direcționale. A/F
  6. În LMGR adverbul de timp se poziționează întotdeauna la începutul enunțului. A/F
  7. Prin încorporarea adverbelor în semnul verb, se poate modifica un singur parametru al semnului verb. A/F
  8. Principala caracteristică a LMGR nu este secvențialitatea. A/F
  9. Contactul vizual nu este obligatoriu în LMGR. A/F
  10. Direcția în care are loc o acțiune se poate indica printr-un semn separat sau se poate încorpora în semnul verb. A/F

 

Răspundeți următoarelor întrebări:

 

1. Care este numele singurei actrițe surde care a obținut un premiu Oscar până în prezent?

2. Enumerați 3 beneficii stipulate de lege pe care persoanele surde le au la locul de muncă

3. Ce țară reprezintă primul europarlamentar surd?

4. Ce prevede Convenția ONU cu privire la persoanele cu dizabilități referitor la LMGR?

5. Specificați motivul principal pentru care comunitatea surzilor nu este complet de acord cu implanturile cohleare la bebeluși.

 

Urmăriți filmările din cadrul Modulului 2 sau din alte module, la alegere, și răspundeți următoarelor cerințe:

 

1. Găsiți exemple și explicați modul în care s-au utilizat mișcările gurii pentru a adăuga sens unor semne sau unor enunțuri.

2. Găsiți exemple și explicați modul în care s-a realizat descrierea unor obiecte.

3. Găsiți exemple și explicați modul în care se exprimă pasiunea pentru un anumit domeniu.

4. Găsiți exemple de semne care în filmare au fost executate cu mai multe mișcări decât în forma de dicționar a semnului. Explicați care este rolul repetiției mișcărilor respective în acel context.

5. Găsiți exemple de semne ai căror parametri au fost modificați față de forma de dicționar a semnului. Explicați care a fost scopul acelor modificări și ce modificare de sens a apărut astfel.

6. Identificați 5 mișcări ale corpului (trunchi/umeri). Explicați care este rolul lor în enunț.

7. Identificați un fragment în care se utilizează referințele spațiale pentru a indica raportul dintre două persoane. Descrieți modul în care se realizează această raportare prin elemente manuale și non manuale.

Argumentarea în LMGR

Alcătuiți o argumentare de 10 minute în LMGR în care să susțineți importanța materiei pe care o predați. Aduceți cât mai multe exemple care să justifice relevanța cunoștințelor teoretice și practice legate de această materie și cum ne pot ajuta acestea în viața de zi cu zi. Scopul argumentării este acela de a motiva elevii să învețe această materie. Prezentați în fața colegilor (în prezentare vă puteți folosi de notițe).

Importanța utilizării LMGR în școlile pentru deficienți de auz

Împreună cu colegii, realizați o dezbatere în LMGR în care să discutați importanța utilizării LMGR în predarea materiilor în școlile pentru deficienți de auz. Raportați-vă la perioada în care nu obișnuiați să utilizați LMGR la clasă. Ce diferențe ați observat. Notați concluziile dezbaterii.

Oferirea de explicații în LMGR

Discutați în LMGR cu colegii referitor la alegerea unei meserii. Care sunt etapele și elementele de care trebuie ținut cont în alegerea unei meserii? Realizați apoi împreună o prezentare de 10 minute în LMGR în care să explicați elevilor cum trebuie să procedeze pentru a-și alege o meserie. Încercați să oferiți cât mai multe exemple practice.

Descrierea în LMGR

Consultați-vă cu colegii și utilizați experiența pe care o aveți în lucrul cu copii deficienți de auz pentru a identifica principalele domenii artistice în care ați observat că excelează copiii deficienți de auz. Descrieți care sunt domeniile preferate de aceștia, oferind descrieri cât mai detaliate ale operelor de artă pe care le-ați văzut.

Identificarea diferențelor între gramatica LRV și cea a LMGR

Discutați cu colegii și identificați 5 diferențe între gramatica limbii române și cea a LMGR. Explicați aceste diferențe în LMGR.

Diferențe culturale între surzi și auzitori

Analizați diferențele culturale între surzi și auzitori și explicați aceste diferențe în LMGR. Scopul este acela de a explica copiilor deficienți de auz aceste diferențe pentru a facilita comunicarea.

Elemente de cultură a surzilor

Redactați un eseu de 2 pagini în care să argumentați rolul jucat de personalități din comunitatea surzilor în dezvoltarea învățământului pentru deficienți de auz. Puteți face referirea la personalități pe plan internațional sau pe plan național. Menționați la sfârșit sursele bibliografice pe care le-ați utilizat.

Elemente importante învățate la curs

Redactați un eseu de o pagină în care să menționați care vi s-au părut cele mai utile cunoștințele și abilitățile dobândite în cadrul cursurilor de formare în LMGR pe care le-ați urmat.

 

 

Bibiolgrafie:

  1. Aarons, Debra, 1994, Aspects of the Syntax of American Sign Language, Boston University, Boston
  2. Brentari, Diane (ed.), 2010, Signed Languages, Cambridge University Press, Cambridge
  3. Darwin, Charles, 1967, Expresia emoțiilor la om și animale, Editura Academiei RSR, București
  4. Eckman, Paul, 2007, Emotions Revealed: Recognizing Faces and Feelings to Improve Communication and Emotional Life – second edition, Owl Books – Henry Holt and Co., New York
  5. Engberg-Pedersen, Elisabeth, 1993, Space in Danish Sign Language: The semantices and morphosyntax of the use of space in a visual language, SIGNUM Press, Hamburg
  6. Finegan, Edward, Besnier, Niko, 2000, Syntax: Sentences and their structure, p. 354-357 în Valli, Clayton, Lucas, Ceil, 2000, Linguistics of American Sign Language, Gallaudet University Press, Washington DC
  7. Johnston, Trevor, Schembri, Adam, 2007, Australian Sign Language – An introduction to sign language linguistics, Cambridge University Press, Cambridge
  8. Liddell, Scott K., 1980, American Sign Language syntax, Mouton Press, The Hague; 2003, Grammar, Gesture and Meaning in American Sign Language, Cambridge University Press, Cambridge
  9. Lillo-Martin, Diane, Chen Pichler, Deborah, 2006, Aquisition of Syntax in Signed Languages, p. 231-261 în Schick, Brenda, Marschark, Marc, Spencer, Patricia Elizabeth, 2006, Advances in Sign Language Development of Deaf Children, Oxford University Press
  10. Morgan, Gary, 2006, The Development of Narrative Skills in British Sign Language, p. 314-343 în Schick, Brenda, Marschark, Marc, Spencer, Patricia Elizabeth, 2006, Advances in Sign Language Development of Deaf Children, Oxford University Press
  11. Mulrooney, Kristin, 2010, American Sign Language Demystified, McGraw-Hill, New York
  12. Neidle, Carol, Kegl, Judy, MacLaughlin, Dawn, Bahan, Benjamin, Lee, Robert G., 2000, The syntax of American Sign Language: Functional categories and hierarchical structure, MIT Press, Cambridge, MA
  13. O’Grady, William, Dobrovolsky, Michael, Aronoff, Mark, 2000, Syntax: The Study of Sentence Structure, p. 358-373 în Valli, Clayton, Lucas, Ceil, 2000, Linguistics of American Sign Language, Gallaudet University Press, Washington DC
  14. Padden, Carol, 1988, Interaction of Morphology and Syntax in American Sign Language, Garland Publishing, New York
  15. Pfau, Roland, Quer, Joseph, 2010, Nonmanuals: Their Grammatical and Prosodic Roles, p. 381-402 în Brentari, Diane (ed.), 2010, Signed Languages, Cambridge University Press, Cambridge
  16. Reilly, Judy, 2006, How Faces Come to Serve Grammar: The Development of Nonmanual Morphology in American Sign Language, p. 262-290 în Schick, Brenda, Marschark, Marc, Spencer, Patricia Elizabeth, 2006, Advances in Sign Language Development of Deaf Children, Oxford University Press
  17. Schick, Brenda, Marschark, Marc, Spencer, Patricia Elizabeth, 2006, Advances in Sign Language Development of Deaf Children, Oxford University Press
  18. Taub, Sarah F., 2004, Language from the Body: Iconicity and Metaphor in American Sign Language, Cambridge University Press, Cambridge
  19. Valli, Clayton, Lucas, Ceil, 2000, Linguistics of American Sign Language, Gallaudet University Press, Washington DC
  20. Asociaţia Naţională a Surzilor din România – Cu sprijinul doamnei Marieta Negru, responsabil cultural
  21. Berke, Jamie, Deaf History – Silent News, http://deafness.about.com/ cs/featurearticles/a/silentnews.htm
  22. CNN Sports – Parkin out to win, prove deaf can compete – http://sportsillustrated.cnn.com/olympics/news/2000/08/19/update_parker/
  23. Coteanu, Ion, 1982, Gramatica de bază a limbii române, editura Albatros, Bucureşti
  24. Deaf Mosaic: Louis Frisino – episodul 310 în Gallaudet Video Catalog
  25. Drăguț, Vasile, 1976, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, p. 236
  26. Enciclopedia Britannica – articolul dedicat pugilistului James Burke
  27. Gannon, Jack, 1981, Deaf Heritage – A Narrative History of Deaf America, National Association of the Deaf, Silver Spring, MD, p. 143
  28. Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2000, Gramatica uzuală a limbii române – lucrare elaborată de Ion Bărbuţă, Armenia Cicală, Elena Constantinovici, Teodor Cotelnic şi Alexandru Dîrul, editura Litera, Chişinău
  29. Interviu cu Marlee Matlin, publicat de Dominick A. Miserandino în The Celebrity Cafe, 2004 – http://thecelebritycafe.com/interviews/marlee_matlin_2004_08.html
  30. Portofoliul online al fotografului Tate Tullier – http://www.tatetullier.com
  31. Site-ul de promovare a includerii lui William Hoy în Baseball Hall of Fame: http://www.dummyhoy.com/
  32. The Ear of My Heart – blog-ul personal al scriitoarei LaRonda Zupp: http://www.earofmyheart.com
  33. World Health Organization, World Report on disability- work and employment
  34. Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, Programul de orientare şcolară pentru elevii clasei a VII – a “Alege şcoala”
  35. Universitatea Politehnică din Bucureşti, Centrul de Consiliere şi Orientare în Carieră, 2008 – Consilierea şi orientarea în carieră, ghid pentru student şi absolvenţi.
  36. Legislaţie în vigoare – Codul Muncii – L. 53/2003, Codul Fiscal – L. 571/2003, L263/2010, L. 76/2002, L448/2006.

Lasă un comentariu

Trebuie să fii autentificat pentru a posta un comentariu.