fragment pag. 229 – 233

 

Autor: Kerekes Tonia

 

Argument:

Auzul este critic pentru dezvoltarea vorbirii şi a limbajului, acestea fiind modalităţile principale prin intermediul cărora copilul aflat în dezvoltare învaţă şi interacţionează cu tot ceea ce este în jur. În condiţiile în care există o deficienţă de auz, comunicarea, învăţarea şi întreaga dezvoltare sunt afectate, cu atât mai profund cu cât aceasta survine mai devreme în viaţa copilului.

Pentru a crea un traseu alternativ de dezvoltare al copilului cu deficiență de auz este nevoie ca acesta să poată utiliza un sistem alternativ de comunicare menit să faciliteze interacţiunea cu mediul şi cu ceilalţi pentru a beneficia de oportunităţi de învăţare şi socializare.

Scopul sistemelor de comunicare alternativă şi de sprijin este acela de a oferi copilului cu deficiență de auz oportunitatea unei dezvoltări cât mai complexe, prin intermediul căreia acesta să dobândească o calitate a vieţii cât mai crescută.

Cuvinte cheie:

comunicarea şi elementele acesteia, funcţiile comunicării, tipuri de comunicare, impactul deficienţei de auz asupra comunicării, comunicarea alternativă ca soluţie, comunicare alternativă prin simbol, labiolectura, dactileme, comunicare alternativă prin text, limbaj mimico-gestual, comunicare totală.

Obiective:

  • Analiza procesului de comunicare şi a elementelor acestuia;
  • Descrierea comunicării în contextul deficienței de auz;
  • Aprofundarea cunoştinţelor despre sistemele de comunicare alternativă şi de sprijin;
  • Selectarea modalităţii potrivite de comunicare alternativă.

7.1. Procesul comunicării şi caracteristicile sale

 

Datorită  progreselor tehnologice şi dezvoltării societăţii, comunicarea a dobândit noi forme şi ea este acum realizată printr-o multitudine de modalităţi. La început comunicarea se realiza direct, faţă în faţă, implicând în special emisiile verbale şi componentele non-verbale asociate. În prezent comunicarea se realizează în timp real sau cu decrement temporal, se realizează printr-o multitudine de tehnici secundare, de la scrisori şi ziare, la bloguri şi sms-uri.

În orice moment putem fi conectaţi la sisteme de comunicare multiple care ne furnizează în mod continuu informaţii. Începând de la cel care vorbeşte lângă noi în timp ce noi vorbim la kilometri departe prin intermediul telefonului, în camera în care merge televizorul, este pornit calculatorul, suntem conectaţi la internet şi la sisteme de comunicare on-line, primim sms-uri, mms-uri, mesaje video sau vocale în timp real, prin intremediul diverselor aparaturi disponibile.

Astfel, comunicarea a devenit un proces hipercomplex pe care îl realizăm continuu şi care ne menţine într-o intracţiune permanentă cu mediul şi cei din jurul nostru. Comunicarea nu mai este o instanţiere izolată ci se desfăşoară simultan prin canale multiple de comunicare, modalităţi senzoriale variate şi mijloace de la cele mai rudimentare la cele mai tehnologizate.

Definţii ale comunicării

Din punct de vedere ştiinţific, actul comunicării poate fi circumscris prin procesul de transmitere de informaţii (fie ele cunoştinte, păreri, construcţii individualizate sau opinii generale) de la un individ către un alt individ/grup sau de la un grup către un alt individ/grup. În sensul cel mai general, comunicarea reprezintă procesul transmiterii, recepţionării, stocării, prelucrării şi utilizării informaţiei (Popescu, 2003). Wilburg Schram înţelege prin comunicare, procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii, între emiţătorul mesajului şi receptorul acestuia, prin intermediul unui canal de comunicare (apud Popescu, 2003).

Dată fiind complexitatea actului de comunicare şi a instanţierilor pe care acesta le poate avea, definiţiile date comunicării sunt diverse şi variate în funcţie de particularităţile specifice ce caracterizează actele particulare la care definiţiile fac referire. De aceea, din ce în ce mai des se recurge la specificarea unui set minimal de elemente necesare susţinerii actului comunicării, de la care se pornește în analiza şi descrierea formelor specifice ale acesteia.

Elementele comunicării

Elementele minim necesare realizării comunicării cu sens sunt următoarele: un emiţător şi un receptor, o idee (a emiţătorului) pe care acesta o transpune în mesaj, un canal prin care este transmis mesajul, un repertoriu comun între emiţător şi receptor, precum şi feedback-ul transmis ulterior recepţionării şi prelucrării mesajului de către receptor.

Tipuri de comunicare

Putem deriva tipuri de comunicare în funcţie de criteriile după care realizăm categorizarea actului de comunicare. Astfel, putem vorbi despre comunicare verbală, non-verbală, preverbală, diadică, de grup, intrapersonală, interpersonală, directă, mediată, la distanţă, în timp real, în plan orizontal sau vertical. În Tabelul 1 sunt ilustrate câteva tipuri de comunicare şi criteriul în funcţie de care acestea sunt categorizate.

 

Tabelul 1. Tipuri de comunicare și criteriile ce stau la baza categorizării acestora

 

Criteriul de categorizare Tipul de comunicare rezultat
 

 

Modalitatea de transmitere a mesajului

Verbală

Pre-verbală

Non-verbală

Simbolică

Gestuală

 

 

Numărul indivizilor implicati în actul comunicării

Intrapersonală (comunicarea cu sine)

Diadică (comunicarea dintre doi indivizi)

Interpersonală (comunicarea dintre mai mulţi indivizi)

De grup

De masă

 

 

Context spațio-temporal

Faţă în faţă

La distanţă

Mediată

În timp real

Cu decrement temporal

 

 

Scopul comunicării

Instrumental (satisfacerea unei nevoi)

Reglator (ventilare emoţională)

Interacţional (atragerea/direcţionarea atenţiei)

Euristic (transmiterea/receptarea de cunoaştere)

Imaginativ (fantazare, construire de scenarii)

Informativă (transmitere de informaţie)

 

 

Relaţia dintre agenţii comunicării

Orizontală (cu egalii)

Verticală ascendentă (cu poziţii ierarhice superioare)

Vericală descendentă (cu poziţii ierarhice inferioare)

Funcţii ale comunicării

Funcţiile comunicării pot fi derivate pornind de la scopul pentru care este realizată comunicarea, deoarece indivizii urmăresc obţinerea unor rezultate de pe urma actului comunicării. Astfel, comunicarea are o funcţie instrumentală atunci când individul urmăreşte satisfacerea unei nevoi sau obţinerea unor beneficii de pe urma actului comunicării; funcţie reglatorie atunci când individul urmăreşte ventilarea emoţională prin relatarea trăirilor sale sau ale celor din jur; funcţie interacţională atunci când individul doreşte să atragă sau să direcţioneze atenţia interlocutorului său; funcţie euristică atunci când, prin intermediul actului de comunicare, se urmăreşte transmiterea sau obţinerea de cunoaştere; funcţie imaginativă atunci când actul comunicării este îndreptat spre construcţia de scenarii sau fantazare; funcţie informativă atunci când comunicarea este destinată transmiterii de mesaje cu caracter informativ.

 

Dezvoltarea limbajului și a comunicării

În primele 4-6 luni de viaţă, copilul reacţionează în principal la suntele puternice şi neaşteptate prin reflexe motorii de tresărire; pe lângă acestea, el îndreaptă privirea sau capul spre sursa sonoră, căutând cauza producerii sunetului şi făcând dovada abilităţii sale de a distinge stimulii sonori din mediu. Între 3-6 luni, copilul devine interesat de diferite sunete, atenţia sa putând fi captată prin intermediul producerii de sunete. Acesta îşi exersează funcţia auditivă producând sunete în special la auzul unor voci familiare, făcând cel puţin aparent dovada că distinge între vocile familiare şi cele nefamiliare.

La 6-12 luni gângureşte folosind producerea de sunete cu scop de atragere a atenţiei celorlalţi şi începe spre sfârşitul acestei perioade să înţeleagă cuvinte simple cum ar fi „mama” şi „papa”, “titi” fiind în stare să execute comenzi simple cum ar fi făcutul cu mâna, sau încetarea activităţii la auzul cuvântului “Nu!”.

Între 12-18 luni gânguritul şi producţiile verbale încep să se transforme în cuvinte, copilul putând folosi în jur de 20 de cuvinte şi înţelegând circa 50. La 2 ani acesta  poate folosi propoziţii simple utilizând un vocabular de aproximativ 200-300 de cuvinte.

După vârsta de 2 ani este atent când i se citeşte, recunoaşte firul unei poveşti şi poate identifica şi numi lucruri observate în imagini, pentru ca la 3-4 ani să folosească cuvinte şi propoziţii pentru a-şi exprima propriile nevoi, constatări sau trăiri. 

Reflectați la …

Funcţiile pe care comunicarea le are în concordanţă cu contexte diferite.


1 comentariu

  1. How would you do? siblings merely loves your gorgeous article thanks as well as please proceed it

Lasă un comentariu

Trebuie să fii autentificat pentru a posta un comentariu.