Autor: Kerekes Tonia

Argument:

Auzul este critic pentru dezvoltarea vorbirii şi a limbajului, acestea fiind modalităţile principale prin intermediul cărora copilul aflat în dezvoltare învaţă şi interacţionează cu tot ceea ce este în jur. În condiţiile în care există o deficienţă de auz, comunicarea, învăţarea şi întreaga dezvoltare sunt afectate, cu atât mai profund cu cât aceasta survine mai devreme în viaţa copilului.
Pentru a crea un traseu alternativ de dezvoltare al copilului cu deficiență de auz este nevoie ca acesta să poată utiliza un sistem alternativ de comunicare menit să faciliteze interacţiunea cu mediul şi cu ceilalţi pentru a beneficia de oportunităţi de învăţare şi socializare.
Scopul sistemelor de comunicare alternativă şi de sprijin este acela de a oferi copilului cu deficiență de auz oportunitatea unei dezvoltări cât mai complexe, prin intermediul căreia acesta să dobândească o calitate a vieţii cât mai crescută.

Cuvinte cheie:
comunicarea şi elementele acesteia, funcţiile comunicării, tipuri de comunicare, impactul deficienţei de auz asupra comunicării, comunicarea alternativă ca soluţie, comunicare alternativă prin simbol, labiolectura, dactileme, comunicare alternativă prin text, limbaj mimico-gestual, comunicare totală.

Obiective:

• Analiza procesului de comunicare şi a elementelor acestuia;
• Descrierea comunicării în contextul deficienței de auz;
• Aprofundarea cunoştinţelor despre sistemele de comunicare alternativă şi de sprijin;
• Selectarea modalităţii potrivite de comunicare alternativă.

 

7.1. Procesul comunicării şi caracteristicile sale

Datorită progreselor tehnologice şi dezvoltării societăţii, comunicarea a dobândit noi forme şi ea este acum realizată printr-o multitudine de modalităţi. La început comunicarea se realiza direct, faţă în faţă, implicând în special emisiile verbale şi componentele non-verbale asociate. În prezent comunicarea se realizează în timp real sau cu decrement temporal, se realizează printr-o multitudine de tehnici secundare, de la scrisori şi ziare, la bloguri şi sms-uri.
În orice moment putem fi conectaţi la sisteme de comunicare multiple care ne furnizează în mod continuu informaţii. Începând de la cel care vorbeşte lângă noi în timp ce noi vorbim la kilometri departe prin intermediul telefonului, în camera în care merge televizorul, este pornit calculatorul, suntem conectaţi la internet şi la sisteme de comunicare on-line, primim sms-uri, mms-uri, mesaje video sau vocale în timp real, prin intremediul diverselor aparaturi disponibile.
Astfel, comunicarea a devenit un proces hipercomplex pe care îl realizăm continuu şi care ne menţine într-o intracţiune permanentă cu mediul şi cei din jurul nostru. Comunicarea nu mai este o instanţiere izolată ci se desfăşoară simultan prin canale multiple de comunicare, modalităţi senzoriale variate şi mijloace de la cele mai rudimentare la cele mai tehnologizate.

Definţii ale comunicării
Din punct de vedere ştiinţific, actul comunicării poate fi circumscris prin procesul de transmitere de informaţii (fie ele cunoştinte, păreri, construcţii individualizate sau opinii generale) de la un individ către un alt individ/grup sau de la un grup către un alt individ/grup. În sensul cel mai general, comunicarea reprezintă procesul transmiterii, recepţionării, stocării, prelucrării şi utilizării informaţiei (Popescu, 2003). Wilburg Schram înţelege prin comunicare, procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii, între emiţătorul mesajului şi receptorul acestuia, prin intermediul unui canal de comunicare (apud Popescu, 2003).
Dată fiind complexitatea actului de comunicare şi a instanţierilor pe care acesta le poate avea, definiţiile date comunicării sunt diverse şi variate în funcţie de particularităţile specifice ce caracterizează actele particulare la care definiţiile fac referire. De aceea, din ce în ce mai des se recurge la specificarea unui set minimal de elemente necesare susţinerii actului comunicării, de la care se pornește în analiza şi descrierea formelor specifice ale acesteia.

Elementele comunicării
Elementele minim necesare realizării comunicării cu sens sunt următoarele: un emiţător şi un receptor, o idee (a emiţătorului) pe care acesta o transpune în mesaj, un canal prin care este transmis mesajul, un repertoriu comun între emiţător şi receptor, precum şi feedback-ul transmis ulterior recepţionării şi prelucrării mesajului de către receptor. O schemă a acestei descrieri este redată mai jos, în Figura 1, cu scop ilustrativ.

IMG 1

Tipuri de comunicare
Putem deriva tipuri de comunicare în funcţie de criteriile după care realizăm categorizarea actului de comunicare. Astfel, putem vorbi despre comunicare verbală, non-verbală, preverbală, diadică, de grup, intrapersonală, interpersonală, directă, mediată, la distanţă, în timp real, în plan orizontal sau vertical. În Tabelul 1 sunt ilustrate câteva tipuri de comunicare şi criteriul în funcţie de care acestea sunt categorizate.

Tabelul 1. Tipuri de comunicare și criteriile ce stau la baza categorizării acestora

Criteriul de categorizare Tipul de comunicare rezultat
Modalitatea de transmitere a mesajului Verbală

Pre-verbală


Non-verbală


Simbolică


Gestuală
Numărul indivizilor implicati în actul comunicării Intrapersonală (comunicarea cu sine)

Diadică (comunicarea dintre doi indivizi)


Interpersonală (comunicarea dintre mai mulţi indivizi)


De grup


De masă
Context spațio-temporal Faţă în faţă

La distanţă


Mediată


În timp real


Cu decrement temporal
Scopul comunicării Instrumental (satisfacerea unei nevoi)

Reglator (ventilare emoţională)


Interacţional (atragerea/direcţionarea atenţiei)


Euristic (transmiterea/receptarea de cunoaştere)


Imaginativ (fantazare, construire de scenarii)


Informativă (transmitere de informaţie)
Relaţia dintre agenţii comunicării Orizontală (cu egalii)

Verticală ascendentă (cu poziţii ierarhice superioare)


Vericală descendentă (cu poziţii ierarhice inferioare)

Funcţii ale comunicării
Funcţiile comunicării pot fi derivate pornind de la scopul pentru care este realizată comunicarea, deoarece indivizii urmăresc obţinerea unor rezultate de pe urma actului comunicării. Astfel, comunicarea are o funcţie instrumentală atunci când individul urmăreşte satisfacerea unei nevoi sau obţinerea unor beneficii de pe urma actului comunicării; funcţie reglatorie atunci când individul urmăreşte ventilarea emoţională prin relatarea trăirilor sale sau ale celor din jur; funcţie interacţională atunci când individul doreşte să atragă sau să direcţioneze atenţia interlocutorului său; funcţie euristică atunci când, prin intermediul actului de comunicare, se urmăreşte transmiterea sau obţinerea de cunoaştere; funcţie imaginativă atunci când actul comunicării este îndreptat spre construcţia de scenarii sau fantazare; funcţie informativă atunci când comunicarea este destinată transmiterii de mesaje cu caracter informativ.

Dezvoltarea limbajului și a comunicării
În primele 4-6 luni de viaţă, copilul reacţionează în principal la suntele puternice şi neaşteptate prin reflexe motorii de tresărire; pe lângă acestea, el îndreaptă privirea sau capul spre sursa sonoră, căutând cauza producerii sunetului şi făcând dovada abilităţii sale de a distinge stimulii sonori din mediu. Între 3-6 luni, copilul devine interesat de diferite sunete, atenţia sa putând fi captată prin intermediul producerii de sunete. Acesta îşi exersează funcţia auditivă producând sunete în special la auzul unor voci familiare, făcând cel puţin aparent dovada că distinge între vocile familiare şi cele nefamiliare.
La 6-12 luni gângureşte folosind producerea de sunete cu scop de atragere a atenţiei celorlalţi şi începe spre sfârşitul acestei perioade să înţeleagă cuvinte simple cum ar fi „mama” şi „papa”, “titi” fiind în stare să execute comenzi simple cum ar fi făcutul cu mâna, sau încetarea activităţii la auzul cuvântului “Nu!”.
Între 12-18 luni gânguritul şi producţiile verbale încep să se transforme în cuvinte, copilul putând folosi în jur de 20 de cuvinte şi înţelegând circa 50. La 2 ani acesta poate folosi propoziţii simple utilizând un vocabular de aproximativ 200-300 de cuvinte.
După vârsta de 2 ani este atent când i se citeşte, recunoaşte firul unei poveşti şi poate identifica şi numi lucruri observate în imagini, pentru ca la 3-4 ani să folosească cuvinte şi propoziţii pentru a-şi exprima propriile nevoi, constatări sau trăiri.

Aplicație:
Selectaţi o perioadă de dezvoltare dintre cele enumerate mai jos şi prezentaţi modul în care pierderea auzului la acel moment afectează dezvoltarea ulterioară a copilului: 6 luni, 12 luni, 18 luni, 24 luni, 3 ani, 5 ani, 10 ani.

Reflectați la …
Funcţiile pe care comunicarea le are în concordanţă cu contexte diferite.

 

7.2. Comunicarea în contextul deficienţei de auz

Deficienţa de auz produce o perturbare a funcţiei receptive şi expresive a comunicării verbale, fapt care influenţează negativ interrelaţionarea şi comportamentul individului (Popescu, 2001). Cunoaşterea realizată de către copilul care are o deficiență de auz este una lacunară, imprecisă şi uneori fară substrat, astfel că procesul învăţării este de cele mai multe ori sever afectat. Copilul auzitor are simultan două experienţe senzoriale diferite, care se completează reciproc şi se instanţează simultan; el priveşte obiectul şi în acelaşi timp aude explicaţiile adultului, ceea ce îl ajută la formarea unei reprezentări mentale complexe care permite înţelegerea relaţiei comunicate de către emiţător. Copilul cu deficiență de auz trebuie să facă legătura între două experienţe vizuale, care se produc simultan, dar pe care el le poate percepe doar succesiv; vorbirea adultului o percepe sub formă de succesiuni rapide de imagini, pe care trebuie să le asocieze cu imaginea obiectului (Popescu, 2003).

Rolul auzului şi impactul deficienţei asupra dezvoltării
Absenţa auzului duce la limitarea comunicării, influenţând negativ prin aceasta asimilarea de informaţii din mediu şi relaționarea cu ceilalţi. Privarea senzorială alterează toate construcţiile psihofiziologice ale lumii copilului (Anca, 2001). Deficienţa de auz afectează copilul în măsuri diferite, mai mari sau mai mici (în funcţie de gradul pierderii de auz), atingând însă toate palierele vieţii psihice, atât din punct de vedere al calităţii, cât şi cantitativ. Se ştie că, prin ea însăşi, disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice; totuşi ea duce la impiedicarea comunicării orale, care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. Unele forme ale deficienţei de auz pot determina şi o întârziere intelectuală, cauzată de modificarea raportului dintre gândire şi limbaj (Avramescu, 2007).
Felul în care aude copilul depinde de specificitatea deficienţei acestuia şi de protezarea lui. Aşadar, specialistul care se ocupă de copil trebuie să descrie pierderea auditivă astfel încât să se poată susţine comunicarea cât mai eficient posibil. Specialiştii sunt cei mai în măsură să decidă forma de comunicare adoptată în relaţiile cu cu copiii cu deficienţe de auz, în funcţie de nivelul deficienţei, nivelul inteligenţei copilului, de particularităţile personalităţii acestuia, de posibilitatea susţinerii comunicării. Nu se poate spune care dintre formele de comunicare este superioară, eficienţa lor se vede doar în practică, important fiind ca cei implicaţi să ştie să comunice şi să înţeleagă mesajul intenţionat de emiţător.

Comunicarea alternativă ca soluţie
Comunicarea verbală stă la baza interacţiunii dintre individ şi mediul său înconjurător, inclusiv cel social – menit să furnizeze experienţe mediate de învăţare mai ales în perioada de dezvoltare. În condiţiile acestea, inabilitatea de a comunica verbal ar putea constrânge individul la a nu progresa în traseul de dezvoltare dacă nu ar exista sistemele de comunicare alternativă menite să ofere persoanei aflate în incapacitatea de a comunica verbal o soluţie salvatoare.
Pentru a crea un traseu alternativ de dezvoltare al copilului cu deficiență de auz este nevoie ca acesta să poată utiliza un sistem alternativ de comunicare menit să faciliteze interacţiunea cu mediul şi cu ceilalţi pentru a beneficia de oportunităţi de învăţare şi socializare.
Scopul sistemelor de comunicare alternativă şi de sprijin este acela de a oferi copilului cu deficiență de auz oportunitatea unei dezvoltări cât mai complexe, prin intermediul căreia acesta să dobândească o calitate a vieţii cât mai crescută.

Modalităţi de comunicare alternativă
Comunicarea alternativă are ca rol fundamental compensarea unei dizabilităţi la nivelul limbajului expresiv, oferind posibilitatea unui schimb informaţional între interlocutori dincolo de modalitatea directă de comunicare verbală. Sistemul comunicării alternative permite persoanelor cu posibilităţi reduse de comunicare să comunice şi completează atât vorbirea cât şi întelegerea în procesul de comunicare. Aceasta crează contextul necesar actului de comunicare, potenţând interrelaţionarea celui ce o utilizează şi crescând motivaţia pentru relaţionare umană şi interacţiune datorită satisfacţiei aduse de comprehensiune ca finalitate a actului de comunicare. Comunicarea alternativă şi de sprijin poate fi o modalitate ce să susţină dezvoltarea copilului, însă nu singura, ea putând fi completată de comunicarea verbală.

Aplicație:
Descrieţi şi ilustraţi un sistem de comunicare alternativă structurată, asistată / neasistată tehnologic pentru copiii cu deficienţe de auz.

Reflectați la …
Modul în care se formează sistemele alternative spontane de comunicare.

 

7.3. Sisteme de comunicare alternativă şi de sprijin

Comunicarea alternativă permite persoanelor cu dificultăţi de comunicare verbală să comunice şi completează atât vorbirea cât şi întelegerea în procesul de comunicare. Ea poate fi împărţită în mai multe tipuri, de exemplu făcând referire la utilizarea unor sisteme de suport sau nu. Astfel, avem comunicarea ce nu utilizează sisteme de suport externe, incluzând aici utilizarea corpului şi a expresivităţii proprii (labiolectura, dactilemele, limbajul mimico-gestual, gesturile, mimica, simbolizarea cu ajutorul mâinilor sau corpului). Pe lângă această formă de comunicare altrnativă, indivizii pot face apel la sisteme externe menite să le înlesnească procesul de comunicare (de la desene pe hârtie, la simboluri, obiecte miniaturale, table de scris şi până la sisteme tehnologizate cum ar fi sintetizatoare de voce sau instrumente de transmitere şi auto-citire de text). Comunicarea poate fi unimodală, sau multimodală, în funcţie de modul în care sunt combinate sistemele disponibile. Atunci când se face apel atât la forme de comunicare alternativă bazate pe suport extern cât şi bazate pe propriul corp comunicarea devine totală, ea utilizând mai multe tipuri de comunicare disponibilă, în ideea de a se completa reciproc şi de a ajuta la corecta înţelegere a mesajului. Cu cât dificultatea de comunicare verbală este mai severă, cu atât copilul va avea nevoie de mai multe mijloace şi tehnici alternative şi/sau de sprijin, atât pentru a potenţa comunicarea orală reziduală cât şi pentru a stimula dezvoltarea prin crearea de sens şi înţeles.

Labiolectura presupune citirea buzelor partenerului implicat în procesul de comunicare, de cele mai multe ori aceasta întâmplându-se într-un sistem complex de comunicare şi nu izolat. Labiolectura este de cele mai multe ori utilizată pentru a completa limbajul mimico-gestual în sensul particularizării gesturilor realizate pentru a fi desprins sensul intenţionat al comunicării. Astfel, labiolectura poate susţine particularizarea şi acurateţea în procesul de comunicare, cu scopul de a transmite sensul dorit şi a facilita înţelegerea din partea interlocutorului.

Dactilemele, numite şi limbajul semnelor, sunt semnele realizate cu ajutorul palmei şi a degetelor, menite să simbolizeze literele alfabetului. Există mai multe tipuri de dactileme în funcţie de limba al cărui alfabet ele o semnifică. Mai jos sunt ilustrate dactilemele româneşti faţă de cele din Statele Unite ale Americii.

IMG 2
IMG3

Limbajul mimico-gestual poate fi definit ca o formă specifică de comunicare interumană, prin intermediul unui sistem de gesturi asociate cu reacţii mimice şi pantomimice, folosite cu scopul transmiterii de informație în procesul comunicării şi recepţionate cu ajutorul văzului. Limbajul mimico-gestual este un limbaj complex, care se bazează în principal pe utilizarea unui set standard de semne, care sunt completate de mimică şi de labiolectură.

Comunicarea prin simboluri nu necesită cunoaşterea limbajului, deoarece pentru utilizarea sa este necesară doar experienţa directă cu obiectul simbolizat. Aceasta se folosește în special cu persoanele aflate în stadiul pre-verbal, de exemplu cu elevi preşcolari, care se presupune că nu au încă cunoştinţe legate de limbă şi limbaj, ci doar de interacţiune cu mediul care este simbolizat prin diverse forme. De asemenea, comunicarea prin simboluri se realizează cu scopul de a amorsa un set de comportamente, cum ar fi mâncatul, îmbrăcatul, sau pentru a realiza solicitări, cum ar fi o cană cu apă atunci când persoana ce comunică resimte sete. Această formă de comunicare alternativă este cu atât mai utilizată cu cât deficienţele de comunicare sunt mai grave şi cu cât funcţionarea individului este mai redusă. Desigur, ea poate completa procesul comunicării pentru oricine, dacă se doreşte a fi utilizată. Un aspect important la sistemele de comunicare prin simboluri este faptul că nu există la nivel bazal diferenţe culturale reflectate, astfel că un măr va fi simbolizat şi recunoscut în orice mediu cultural ce are experienţă cu un astfel de obiect. Mai jos se găseşte un exemplu ilustrativ de comunicare prin simboluri fară limitare culturală.

IMG 4

Comunicarea bazată pe tehnologie presupune utilizarea de aparate „inteligente” menite să preia sau să înlesnească comunicarea prin realizarea unor funcţii pe care agentul comunicării nu le poate susţine. Un astfel de exemplu este sintetizatorul de voce, care poate exprima un mesaj verbal în locul emiţătorului pornind de la un mesaj scris sau de la o organizare specifică de simboluri. Orice modalitate prin care comunicarea este facilitată aducând funcţii în plus sau susţinând funcţii existente în procesul de comunicare prin intermediul dezvoltărilor tehnologice (fie că este vorba despre un simplu buton luminos sau despre un mini-laptop adaptat şi particularizat) este considerată o modalitate de comunicare alternativă bazată pe tehnologie.

Comunicarea prin text presupune cunoaşterea alfabetului şi a regulilor de comunicare într-o anumită limbă fără a fi însă nevoie de verbalizare deoarece mesajul este transmis în scris. De cele mai multe ori comunicarea prin text este dezvoltată prin intermediul aparaturii, fie că este vorba de telefoane mobile, de aparaturi special create sau de laptop-uri adaptate ca funcţie. Mai jos sunt ilustrate câteva exemple de aparturi utilizate pentru a facilita comunicarea.

IMG 5

Diferenţe individuale în deficienţa de auz
Pierderea de auz poate fi cauzată de un număr extrem de vast de factori. Aceasta poate fi ereditară sau poate fi cauzată, în special ca rezultat al unei boli sau complicaţii în timpul dezvoltării intra-uterine. Poate fi rezultatul unei dificultăţi a procesului de naştere (cum ar fi lipsa de oxigen) sau a unei boli ce apare pe parcursul dezvoltării post-natale, cum ar fi meningita. Gradul de pierdere de auz al copiilor poate diferi considerabil şi poate fi evaluat ca: uşor, moderat, sever şi profund. O importanţă majoră o are funcţionalitatea aparatului auditiv şi gradul de dezvoltare al acestuia.
În unele condiţii pierderea de auz ce nu este totală oferă posibilitatea utilizării restului de auz; de aceea este necesară protezarea timpurie a persoanelor care au deficiențe de auz pentru ca acestea să poata integra modalitatea senzorială auditivă existentă cât mai mult posibil în dezvoltarea şi construirea de experienţă proprie. În funcţie de tipul deficienţei de auz, de etiologia acesteia, de severitatea ei şi de sistemele de suport existente (protezare auditivă, implant cohlear) este necesară particularizarea modalităţii de comunicare expresivă şi receptivă a persoanei în cauză. Pe lângă toate aceste constrângeri este important de avut în vedere şi posbilitatea de susţinere a sistemelor de comunicare alternativă şi de sprijin atât în mediul educaţional cât şi în cel familial, precum şi afinitatea şi interesul personal al copilului faţă de anumite modalităţi de comunicare alternativă.

Comunicarea în context educaţional şi familial
Înainte de a alege modalităţile de comunicare alternativă pentru un copil, specialistul ia în considerare variantele existente, combinaţiile posibile, diagnosticul diferenţial al copilului, punctele tari şi slabe ale acestuia, planul de dezvoltare şi programul de intervenţie partcularizat, interesele şi afinităţile copilului, făcând din acest proces al „selecţiei” de metode de comunicare alternativă unul laborios şi care necesită informaţii comprehensive atât despre particularităţile copilului vizat, despre sistemele disponibile cât şi despre abilităţile proprii. Astfel, în context educaţional, comunicarea alternativă cu un copil cu deficiență de auz depinde de o multitudine de factori ce trebuie avuţi în vedere în momentul susţinerii comunicării.
Pe lângă nevoia de a oferi o plajă cât mai largă de modalităţi alternative de comunicare cu scopul dezvoltării și susţinerii interacţiunii cu sens, de cele mai multe ori este nevoie să fie luată în considerare şi posibilitatea pe care familia de apartenenţă a copilului cu deficiență de auz o are în a susţine procesul de comunicare şi dezvoltarea copilului în mediul familial, aflat în afara mediului educaţional. În condiţiile în care continuarea stimulării şi dezvoltării copilului cu deficiență de auz nu se realizează în momentul în care acesta nu se află în mediul educaţional formal, cu atât mai mari vor fi regresele în dezvoltare pe care acesta le înregistrează. Astfel, părinţii devin parteneri ai procesului educaţional prin rolul pe care aceştia îl au în susţinerea şi continuarea programelor de intervenţie la nivel familial sau în orice cadru diferit de cel educativ formal. Măsura în care copilul poate comunica cu sens depinde atât de factorii enumeraţi mai sus cât şi de posibilitatea pe care o au alţii, în calitate de receptori de mesaje, de a face sens din comunicarea intenţionată de copilul cu deficiență de auz.

Aplicație:
Construiţi un sistem minimal de comunicare alternativă simbolică;
Incercaţi să transmiteţi altei persoane un mesaj utilizând sistemul creat anterior;
Prezentaţi două cazuri de elevi (preşcolari / şcolar mic) cu deficiență auditivă cu scopul de a ilustra modalităţi diferite de implementare a sistemelor de comunicare specifice.

Reflectați la …
Modul în care mesajul dvs. construit prin simboluri a fost recepționat de ceilalți. Ați observat diferențe între indivizi?

SUMAR
Comunicăm printr-o multitudine de forme şi modalităţi. Comunicarea este un proces continuu, presupunând o interacţiune neîncetată între fiinţele umane, desfăşurată simultan prin multiple canale şi prin mijloace variate. Comunicarea este procesul de transmitere a informaţiilor (idei, păreri, atitudini, opinii) de la un individ către un alt individ sau grup de indivizi. Deficienţa de auz afectează într-o masură mai mare sau mai mică (în funcţie de gradul pierderii auzului) toate palierele vieţii psihice a individului. Se ştie că, prin ea însăşi, disfuncţia auditivă nu are efect determinant asupra dezvoltării psihice, totuşi ea duce la împiedicarea comunicării orale, care stopează dezvoltarea limbajului şi restrânge activitatea psihică de ansamblu. Deficienţa auditivă conduce la limitări şi particularităţi în dezvoltarea limbajului, influenţează negativ asimilarea de informaţii din mediu, are impact asupra organizării memoriei şi asupra flexibilităţii adaptative. De asemenea, este limitată dezvoltarea priceperilor comune şi apar dificultăţi asociate de acceptare, identitate şi imagine de sine.
Există mai multe forme de comunicare disponibile copiilor cu deficienţe de auz, dintre acestea menţionăm: comunicare alternativă prin simbol, labiolectura, dactileme, comunicare alternativă prin text, limbaj mimico-gestual, comunicare totală. Nu se poate spune care dintre aceste forme de comunicare este superioară, eficiența lor se vede doar în practică, important fiind ca cei implicaţi să ştie să comunice şi să înţeleagă mesajul.
De cele mai multe ori una dintre principalele alegeri ce trebuie facută în orientarea educaţională a copilului care are o deficiență de auz este cea între educaţia pentru comunicare oralistă sau gestuală. O soluţie la această dispută între oralism şi manualism este recursul la metodele comunicării totale. Indiferent care ar fi preferinţele specifice, se impune realizarea unui traseu individual, care să permită fiecărui individ să îşi utilizeze potenţialul maxim atât intern cât şi extern (mediu și comunitate) care să îi înlesnească accesul la o comunicare de calitate.

Bibliografie
Anca, M. (2001) .Psihologia deficienţilor de auz. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Avramescu, M. D. (2007). Defectologie şi logopedie. Ediţia a 3 a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
Popescu, R. (2003). Problematica deficienţilor de auz. Psihomedia. Sibiu

http://www.logopedics.info/limbajul-semnelor.php

http://www.signalatcenter.org/demonstration.html

http://www.widgit.com/parents/information/index.htm


Lasă un comentariu

Trebuie să fii autentificat pentru a posta un comentariu.