fragment pag. 164 – 167

Autor: Dana Amalia Jucan

Argument:

Cursul „Curriculum la decizia şcolii-proiectare curriculară, implementare, evaluare îşi propune să ofere cadrelor didactice o imagine comprehensivă asupra tendinţelor şi orientărilor relative la proiectarea şi ofertarea programelor educaţionale din CDŞ.

Curriculum-ul la decizia şcolii oferă cadrelor didactice libertatea de a decide asupra unui segment din Curriculumul Naţional şi de asemenea, oferă elevilor posibilitatea de a-şi stabili trasee individuale de învăţare. Prezentul curs îşi propune, în egală măsură, să iniţieze şi să ghideze cadrele didactice  în asumarea acestui rol, acela de manager, creator, de programe şcolare, care intervine flexibil în rezolvarea cererii de formare a comunităţii locale.

Prin parcurgerea acestei componente de formare profesorii dobândesc informaţii şi capacităţi utile în realizarea unui parteneriat real elevi-părinţi-şcoală-comunitate, în folosul proiectelor de dezvoltare locală şi regională. Prin aceasta, CDŞ răspunde implicit şi pe termen mediu nevoilor comunităţilor locale.

Temele studiate în cadrul acestui curs se referă la Caracterizarea CDŞ, Tipuri de CDŞ în învăţământul obligatoriu, iar apoi câteva elemente de Realizare a ofertei curriculare a şcolii. În ceea ce priveşte Proiectarea CDŞ-ului ne vom opri la etapele proiectării CDŞ, vom aduce în discuţie problematica Implementării CDŞ precum şi modalitatea de Evaluare în cadrul CDŞ.

Conţinutul acestui curs favorizează achiziţii şi noi competenţe teoretice şi procedurale necesare cadrelor didactice în general, şi cadrelor didactice care predau la elevii cu deficienţe de auz în special, pentru realizarea corectă a proiectării şi învăţării în sistemul CDŞ.

  

4.1. Curriculum conceptualizare. Tipologia Curriculum-ului Naţional operant în cadrul sistemului de învăţământ din România

Cuvinte cheie:

curriculum, experienţă de învăţare, experienţă de învăţare şi formare, situaţie de învăţare, componentele structurale ale curriculum-ului, dimensiunile curriculum-ului.

Obiective:

1. să definească operaţional conceptele: curriculum, experienţă de învăţare şi formare, situaţie de învăţare;

2.  să inventarieze principalele modalităţi de conceptualizare a termenului de curriculum în diacronie;

3. să expliciteze accepţiunile – tradiţională şi modernă – asupra conceptului de curriculum;

4. să enumere principalele componente structurale ale curriculum-ului;

5. să caracterizeze cele două dimensiuni complementare ale conceptului de curriculum;

6. să expliciteze cele trei ipostaze majore în care poate fi întâlnit curriculum-ul (triada ipostazelor curriculare) descriind dependenţele şi interdependenţele dintre ele.

Cum deja ştim, conceptul de “curriculum” rămâne în prezent unul din cele mai controversate în teoria şi practica educaţională. Pentru a-l înţelege, considerăm util să-l definim mai întâi.

Din punct de vedere etimologic, conceptul “curriculum” provine din limba latină, de la termenii “curriculum” (singular) şi “curricula” (plural), care însemnau “alergare”, “cursă”, “drum”, “parcurgere”, “scurtă privire”, “în treacăt”. Referitor la utilizarea lui, în urma decantărilor şi a cristalizărilor realizate în timp s-au consacrat două accepţiuni:

- Accepţiunea tradiţională (vehiculată aproape exclusiv în întreaga lume, până la jumătatea secolului al XIX-lea), care considera că termenul este aproape sinonim cu cel de conţinut al învăţământului, respectiv cu documentele şcolare sau universitare oficiale care planificau conţinuturile instruirii (planuri de învăţământ şi programe).

- Accepţiunea modernă, care îl consideră concept integrator, şi îl operaţionalizează abordând acţiunile educative în manieră globală, sistemică. Păstrează sensul de traiectorie intelectuală şi afectivă pe care şcoala o propune elevului, dar nu înţeleasă în sens tradiţional, ci ca o valorificare accentuată a potenţialităţilor elevului. Îl defineşte ca proiect pedagogic care articulează interdependenţele multiple stabilite între următoarele componente: obiectivele educaţionale (generale, cadru şi referinţă ale disciplinelor de studiu şi chiar obiectivele operaţionale şi cele de evaluare); conţinuturile instruirii vehiculate în vederea atingerii obiectivelor prestabilite (fixate în documentele şcolare/ universitare de tip reglator: planuri de învăţământ, programe, manuale, arii de studiu, arii tematice, subiecte punctuale etc.); strategiile de predare şi învăţare în şcoală şi în afara şcolii, corespunzătoare influenţelor educative de tip formal, nonformal şi informal; strategiile de evaluare a eficienţei activităţilor educative.

Considerăm că, termenul de curriculum se referă la oferta educaţională a şcolii şi reprezintă sistemul proceselor educaţionale şi al experienţelor de învăţare şi formare directe şi indirecte oferite educabililor şi trăite de aceştia în contexte formale, neformale şi chiar informale.

Situaţia de învăţare

Definim situaţia de învăţare ca fiind un element cheie al conceptului de curriculum, un context pedagogic configurat prin acţiunea următoarelor categorii principale de elemente:

  • obiectivele de învăţare formulate operaţional (formulate explicit în cadrul educaţiei formale şi neformale/nonformale şi care, o dată atinse, conduc, prin integrare, la atingerea unor finalităţi educaţionale cu grad de generalitate mai mare; inexistente în cadrul educaţiei informale, care presupune demersuri neintenţionale ale educabilului);
  • conţinuturile învăţării (propus intenţionat în contextele educaţionale formale şi neformale/nonformale şi existent în contextele educaţionale informale);
  • sarcina de învăţare (formulată explicit în contextul educaţiei formale şi neformale/nonformale, de cele mai multe ori de către cadrul didactic, dar şi de către elevi; inexistentă în cadrul educaţiei informale în care influenţele educaţionale se produc în contextul situaţiilor de activitate cotidiană);
  • metodologia de predare-învăţare (proiectată explicit în cadrul educaţiei formale şi neformale/nonformale şi configurată implicit în cadrul educaţiei informale, ca urmare a derulării specifice a activităţilor individuale cotidiene);
  • metodologia de evaluare (proiectată explicit în cadrul educaţiei formale şi neformale/nonformale, ea vizând şi autoevaluarea realizată de educabili; de asemenea, pot fi realizate şi evaluări externe, de către instituţii şi persoane care nu au fost direct implicate în procesul didactic; în cadrul educaţiei informale, poate fi valorificată autoevaluarea realizată de cel educat sau pot fi realizate evaluări externe);
  • resursele materiale ale mediului de instruire şi ale spaţiului de învăţare (selecţionate ştiinţific în contextele educaţionale formale şi neformale/nonformale şi neselecţionate, respectiv existente în contextele educaţionale informale);
  • caracteristicile contextului comunicării (didactice) şi ale contextului relaţional (anticipate şi proiectate în cadrul educaţiei formale, care presupune realizarea comunicării didactice; existente graţie interacţiunilor pe care individul le stabileşte cu alte persoane în mediul social, cultural, economic etc.;
  • resursele de timp (prefigurate prin proiectarea didactică în contextele educaţionale formale şi neformale/nonformale şi utilizate efectiv în contextele informale).

O situaţie de învăţare bine prefigurată şi construită din punct de vedere logic, psiho-pedagogic şi teleologic, axată pe finalităţile educaţionale urmărite, poate determina, la nivelul celui care învaţă, experienţe de învăţare şi formare pozitive, dezirabile.

Experienţa de învăţare şi formare reprezintă o componentă a structurii curriculum-ului, care se referă la modalitatea personalizată de interiorizare a situaţiei de învăţare, la trăirea personală generată de o situaţie de învăţare, trăire care se poate obiectiva în modificări ale structurilor cognitive, afective sau psihomotorii. Ea reprezintă mai mult decât o reacţie personală la o situaţie de învăţare; în faţa aceleiaşi situaţii de învăţare cei care învaţă au experienţe de învăţare diferite, configurate şi modelate de propriile trăsături de personalitate şi de propria subiectivitate. Din perspectivă pragmatică, principala provocare a curriculum-ului o reprezintă transpunerea, “traducerea” temelor de studiat în experienţe de învăţare şi formare relevante.


Lasă un comentariu

Trebuie să fii autentificat pentru a posta un comentariu.